Privire

(existent și în volum)

I


Prin arhivă, și anume ilustrînd un mai vechi material („Despre ură”, v. PS1), dau de o imagine a subsemnatului.
Nu știu cu ce socoteală am ales-o la vremea aceea , dar foarte probabil nu mi-am identificat la vremea aceea vreo ură, în priviri (dacă o făceam, de groaznică ce îmi era, nu mai postam acea imagine!).



Astăzi, pe cînd umblu cu mătura prin Facebook-ul personal, îmi pare a zări în acei ochi negură, negru, bașca ură (ceva pe aproape de ce spunea fratele Ogrinji cîndva, într-un moment de bunătate aparte, v. PS2).
E interesant că așa om se află vulnerabil doar dacă e speriat, îngrozit că semenii i-ar putea depista respectivele, în ochi/suflet/persoană.
Într-adevăr, nu-i vreo treabă tare simplu (imposibilă?) să accepți ai avea acea ură etc., în ochi, dar dacă o conștientizezi suficient cît să nu te mai jenezi, om se face simpaticul seamăn, ce ține să profite de situație.

II



Nașterea copiilor...
Ideile refulate/total neconvenabile, spre care îndrăznim să privim la un moment dat. Îngrozesc.
Apoi, devin cu încetul suportabile, iar finalmente banalități.

Am trecut de mai multe ori prin așa proces, și chit că nu mi-a adus fericirea totală în viață (doar sclipiri ale ei,din cînd în cînd...).

Acum vreo trei zile însă, procesul părea să se fi blocat, într-un caz...
Menționasem pe undeva despre invidia-mi pe montaniarzii mai tineri., Care pot merge (ba și dezinvolt) prin locuri ce mie îmi sînt cu greu accesibile acum, iar unele deloc.
Lucrurile demaraseră aparent ca de obicei, cu disconfortul ce urmează nașterea unui asemenea copil, dar apoi neplăcerea respectiv din interior nu dădea semne să se diminueze. „Te pomenești că, deși am îndrăznit acea afirmație (altminteri de mult prezentă în sufletul personal...) voi sta în continuare temător, jenat de ea!”
Nu ceda și pace, acel disconfort! Am apucat ce-i drept, să-mi spun cu jumătate de gură că foloasele finale vor fi pe măsura travaliului, de la nașterea acelui adevăr interior.

Reticența în a-mi recunoaște public acea invidie văd că (încă) persistă, în schimb viitura (benefică) urnită în adînc ține să iasă prin alte părți. De pildă prin a admite vreo ură în ochi. Ori negura de acolo (este drept că stările sufletești sînt unele schimbătoare, ce trec deseori la opusul lor)


Ce altă neacceptată o sta acum în preajma ușii din adînc, voitoare a ieși, cu inevitabilele zoaie dureroase, afară?

Vreo discuție despre paloarea aparent cadaverică a mutrei mele din poză?

(asta trăgînd după ideea cum o fi arătat Silvia M. în zilele-i de zăcut pe munte. Zic asta un pic la mișto, întrucît sînt îngrozit teribil de cadavre, inclusiv de ale vreunui gîndăcel)

P.S.1

P.S.2

„Asupra autorului volumului «Flora și vegetația munților Bucegi» [e vorba de Alex. Beldie] vom mai reveni. Nu însă din perspectiva can­­canurilor pe care le-a proliferat în «scriiturile on-line» un per­sonaj zdrun­­cinat, cu privirea rătăcită și apetit nețărmurit pentru dejecții. Oameni precum Al. Beldie, cu o remarcabilă contribuție la tezaurul ro­mâ­nesc al valorilor, indiferent de profilul lor, merită, întâi de toate, respect.”

Sau:
„Emilian Cristea rămâne, ca alpinist, montaniard, speolog, publicist, das­­­căl, un excelent model pentru toate generațiile. Repet această con­vin­gere chit că mai poate răsări câte un om lipsit de caracter, cu o pri­vire care te poate trimite la tratatele de psihiatrie, un om adul­me­cător de gunoaie care să-l împroaște cu toate no­roa­iele reale sau închipuite” (M. Ogrinji dixit)