Optici

Dl violonist Alexandru Tomescu trebuie să fie un ins mai mult decît stimabil. Între altele, inteligent și cu o deosebită capacitate de muncă.
Cu toate acestea, mă recunosc un om incapabil să îi pricep muzica. Cu atît mai puțin nu aș putea confecționa texte mărețe, de genul „Viorile și chitarele, împreună și separat, au sunat dumnezeiește atît de aproape de nori.”

La chestiune, mie îmi par naturale acolo, în natură, sunetele care o însoțesc îndeobște. În paralel, pot înțelege nevoia unora a produce, respectiv de a aplauda rînduri precum cel reprodus mai sus.. Ele fac diferența între un paria și un om reușit în viață.

**

Mă întreb de unde acea nevoie pentru vorbe mari, de lansat altminteri nu neapărat de la un cor de supuși către un dictator frustrat, ci între egali totuși?

Vezi și:; „Retezatul, e acel loc unde Dumnezeu a poposit pentru odihnă, după facerea lumii.”

Am vagul sentiment că lucrurile se trag de la reprimările ce însoțesc viața insului (înalt)educat. Și care sînt compensate prin asemenea vorbiri.

La chestiune, de ceva zile bune privesc la situația unui amic de munte din tinerețe. Bine crescut, neridicînd tonul a făcut oarece avere după Revoluție, iar în paralel a gestionat fericit bucătăria unui club alpin aflat pe furtunoase valuri. La un moment dat, și-a dat demisia din ultima postură, dar după o vreme a pornit o virulentă campanie împotriva celor ce preluaseră frîiele. În general a fost pornit pe toate și pe toți (știu că nu se face să acut tocmai eu, de așa ceva...), după care a dispărut în ceață.
Legat de acel amic, trăiesc sentimentul că urmînd regulile altora nu a mai apucat să vadă de nevoile lui reale. De acolo iritarea, dar și neputința de a rezolva problema bazală.