(scris la 6 decembrie 2022. Mutat aici de pe Facebook,
după cum finalmente va trece de tot într-un volum.
Și pe care, firește, nu îl va citi mai nimeni,
căci așa e viața. Adică altfel decît în vise)
Despre ură.
Conștient că o scrisă-mi din trecut nu mai corespunde volumului de informație (eventual de șlefuire a minții personale) adunat între timp, purced a construi - aproape de zero chiar - un capitol de carte oarecare.
În acest scop, mă documentez prin arhiva unei reviste pitorești.
.
Sentimentul care mă încearcă acut cînd răsfoiesc și conspectez pe acolo este acela de ură. Știu, nu e o noțiune cu care să te joci lesne, mai ales cînd te privește. Cînd îl nutrești tu.
Dă frisoane grozave celor din jur, neantrenați cu acel unghi de abordare, la persoana I, iar totodată domol.
.
Mă sperie binișor acel val interior (aș minți să spun că îl nutresc abia cum prima dată), însă 'cerc a rezista pe el. A nu renunța la ce fac (cu tot cu amintitul sentiment), iar în același timp să nu mă iau la șuturi în exces, pentru așa mitocănie (e de ajuns spus?).
Pînă la urmă, e sentimentul meu, e din mine. Iar pînă la urmă, totuși, nu am băgat cuțitul în nimeni.
.
În paralel, mă uit la tipii pe care îi conspectez. Mai exact la aceia care îmi trezesc cel mai acut sentiment, în direcția de care am zic... Nici ei nu-s sfinți. Semne am destule, Inclusiv cînd unul mă terfelea îngrozitor, și cam din senin. Și măcat de aș fi luat doar eu în așa tir de fiere. Nu, mai sînt și alții, mai dur ori mai domol puși în mira tunului de acel fel.
.
Și asta nu e valabil doar la domnul mai mare, pe la acea revistă, ci și ca unii dintre colaboratorii lui. Vorba aceea, pot oferi analiză pe text, în sprijinul ziselor mele.
.
Privesc totodată la un domn de pe acolo, Dan pe numele mic, ce execută o apologie a muncii. Cum a muncit și muncește el, la viața lui. Chestia asta sună tare frumos, dar tot văd acolo o compulsie, o evitare de a avea de a face cu altele de prin viață, care îl sperie teribil. Și îl sperie, pentru că îl împiedică educația (de la părinți și din viață) să le nutrească.
.
Revenind la frumosul sentiment al urii, îmi fuge mintea la un alpinist interbelic, care ajuns în urma adversarului său (nu conta că îi e coleg de club alpin) nu găsește altceva de făcut decît să dea foc crucii de jnepeni, lăsate de predecesor la premiera-i pe un vîrf al Bucegilor.
Un paralel, un Emil Cristea ce moaș-sa emana, în multe din gesturile lui (altminteri ascunse cu grijă de entuziaștii fani, de la revista ce conspectez)?!
.
Dincolo de toate astea, ceva îmi spune că materialul pe care îl vizez va fi departe de acest sentiment primar. Nu l-aș lăsa, eu primul, să fie doar un bloc de lavă.
Și de aici ajung la ideea: contează cu ce combini vreun sentiment nașpa, de care ai decis să nu fugi. Precum acela al urii, de care spuneam.
Deseori așa ceva, dacă îl stăpînești, dacă îi suporți dogoarea, aduce celui în cauză un opus al său, valoros.
.
PS1
După ce trec aieste de mai sus pe hîrtie, iau o pauză, apoi reiau treaba.
Revine sentimentul de ură, de pildă la vederea unei lansări de carte la Alpin Festival, dar arată altfel. E ca și cum ar avea un emoticon zămbăreț alături.
Îl însoțește, e prima expresie care îmi vine în minte, un ceva metalic, în sensul unei curentări plăcute interioare.
Cred că e la mijloc efectul banal, propriu unei ședințe psihanalitice, de a accepta ceva din tine. Devine chiar, chestia de care te îngrozeai anterior, precum virușii ajunși antiobiotice...
În acest scop, mă documentez prin arhiva unei reviste pitorești.
.
Sentimentul care mă încearcă acut cînd răsfoiesc și conspectez pe acolo este acela de ură. Știu, nu e o noțiune cu care să te joci lesne, mai ales cînd te privește. Cînd îl nutrești tu.
Dă frisoane grozave celor din jur, neantrenați cu acel unghi de abordare, la persoana I, iar totodată domol.
.
Mă sperie binișor acel val interior (aș minți să spun că îl nutresc abia cum prima dată), însă 'cerc a rezista pe el. A nu renunța la ce fac (cu tot cu amintitul sentiment), iar în același timp să nu mă iau la șuturi în exces, pentru așa mitocănie (e de ajuns spus?).
Pînă la urmă, e sentimentul meu, e din mine. Iar pînă la urmă, totuși, nu am băgat cuțitul în nimeni.
.
În paralel, mă uit la tipii pe care îi conspectez. Mai exact la aceia care îmi trezesc cel mai acut sentiment, în direcția de care am zic... Nici ei nu-s sfinți. Semne am destule, Inclusiv cînd unul mă terfelea îngrozitor, și cam din senin. Și măcat de aș fi luat doar eu în așa tir de fiere. Nu, mai sînt și alții, mai dur ori mai domol puși în mira tunului de acel fel.
.
Și asta nu e valabil doar la domnul mai mare, pe la acea revistă, ci și ca unii dintre colaboratorii lui. Vorba aceea, pot oferi analiză pe text, în sprijinul ziselor mele.
.
Privesc totodată la un domn de pe acolo, Dan pe numele mic, ce execută o apologie a muncii. Cum a muncit și muncește el, la viața lui. Chestia asta sună tare frumos, dar tot văd acolo o compulsie, o evitare de a avea de a face cu altele de prin viață, care îl sperie teribil. Și îl sperie, pentru că îl împiedică educația (de la părinți și din viață) să le nutrească.
.
Revenind la frumosul sentiment al urii, îmi fuge mintea la un alpinist interbelic, care ajuns în urma adversarului său (nu conta că îi e coleg de club alpin) nu găsește altceva de făcut decît să dea foc crucii de jnepeni, lăsate de predecesor la premiera-i pe un vîrf al Bucegilor.
Un paralel, un Emil Cristea ce moaș-sa emana, în multe din gesturile lui (altminteri ascunse cu grijă de entuziaștii fani, de la revista ce conspectez)?!
.
Dincolo de toate astea, ceva îmi spune că materialul pe care îl vizez va fi departe de acest sentiment primar. Nu l-aș lăsa, eu primul, să fie doar un bloc de lavă.
Și de aici ajung la ideea: contează cu ce combini vreun sentiment nașpa, de care ai decis să nu fugi. Precum acela al urii, de care spuneam.
Deseori așa ceva, dacă îl stăpînești, dacă îi suporți dogoarea, aduce celui în cauză un opus al său, valoros.
.
PS1
După ce trec aieste de mai sus pe hîrtie, iau o pauză, apoi reiau treaba.
Revine sentimentul de ură, de pildă la vederea unei lansări de carte la Alpin Festival, dar arată altfel. E ca și cum ar avea un emoticon zămbăreț alături.
Îl însoțește, e prima expresie care îmi vine în minte, un ceva metalic, în sensul unei curentări plăcute interioare.
Cred că e la mijloc efectul banal, propriu unei ședințe psihanalitice, de a accepta ceva din tine. Devine chiar, chestia de care te îngrozeai anterior, precum virușii ajunși antiobiotice...
PS2
Încep să mă înnebunesc după bulgării fierbinți din interior... Folosesc pluralul, căci după ce se răci un pic precedentu l - cît pentru a scrie aici despre el, iar apoi, implicit a-mi dispărea sentimentul de sfîrțit-al-pămîntului, că am putut grăi așa ceva - locul fiind liber, se mai ivește unul, din... iadul sufletului (adică incandescent și interzis).
Este vorba de a discuta despre sursa furiei... Te pomenești că vine din oftica de a nu-ți sosi de la aceia, una-alta afecțiune... Întreb retoric, firește.
În rest, priveam spre nea Baticu.
Fu leit subsemnatul, chit că se masca mai bine (dar îl trădează unele scrise nepublicate).
La o adică, și el își sublima așa porniri, cu materiale reținut - dar valoroase - precum cartea „Pe crestele Carpaților”.
Încep să mă înnebunesc după bulgării fierbinți din interior... Folosesc pluralul, căci după ce se răci un pic precedentu l - cît pentru a scrie aici despre el, iar apoi, implicit a-mi dispărea sentimentul de sfîrțit-al-pămîntului, că am putut grăi așa ceva - locul fiind liber, se mai ivește unul, din... iadul sufletului (adică incandescent și interzis).
Este vorba de a discuta despre sursa furiei... Te pomenești că vine din oftica de a nu-ți sosi de la aceia, una-alta afecțiune... Întreb retoric, firește.
În rest, priveam spre nea Baticu.
Fu leit subsemnatul, chit că se masca mai bine (dar îl trădează unele scrise nepublicate).
La o adică, și el își sublima așa porniri, cu materiale reținut - dar valoroase - precum cartea „Pe crestele Carpaților”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu