Despre nostalgii

Existent în carte

Nu am studiat sensul din dicționar al termenului de „nostalgie”. Dar simt nevoia să îi stabilesc două subcategorii...
Una este nostalgia clasică, pe cînd îți dorești și o evadare dintr-un prezent neplăcut.
Și cred că mai există o nostalgie ceva mai hedonică, în căutare de plăceri care să înfrumusețeze prezentul (inevitabil, acesta e mai puțin roz decît vrea sufletul...).
Ultimul cred că a marcat recenta vizită ce am făcut unui loc de pe munte, și anume gangul cu pereți stîncoși ce străjuiește firul născut - imediat mai sus - din unirea văilor Rîpa Zăpezii și Adîncă.

(i-am spus la un moment dat, dar fără să insist prin scrieri publice, Măruntaiele Morarului).
Clip: https://youtu.be/Zbip1OT0UpY

Acolo se păstrează multă vreme zăpadă (dar nu acest amănunt a dus la botezul Rîpei omonime, acum un veac!). Nu e lesnicioasă plimbarea vara, pe limba ei înclinată, dură, iar implicit cu pericol de alunecuș. Dar la un moment dat capătă o rimaye, unde te poți fîțîi în plimbare (mă refer la aceia care nu au în plan ascensiuni serioase, în amonte).

Revenind la nostalgii, am ajuns la baza acelei banchize acum cîteva zile, după un coborîș pe Valea Morarului. Nu aveam vreo grabă (este drept că interesul pentru așa locuri nu e chiar ca în povești, mai exact o parte din om vrea să plece, să ajungă la gară, la ne-efort și o bere, iar apoi la dușul de acasă...), așa că mintea s-a lăsat plimbată pe valuri ale amintirii.
Mai exact a încercat să dobîndească plăcere, din a revedea „înregistrări” de altă dată.
Mi-a zburat gîndul la tura cutare (să zicem întîiul drum pe Rîpă, în adidași, căci bocancii se uzaseră în exces, iar banii lipseau celui recent liberat din cătănie), apoi la alta, și alta (simpatică fu și cea cu bravul giurgiuvean Cezar Jipa, ce să mai spun de chimia aparte din ascensiunea cu Mugur Ilie)
Abia acasă, la București, m-am simțit brusc acuzabil de trădare... Poate la cel mai frumos drum pe-acolo nu binevoisem a medita. Și anume la acela în care ne urmase pe acei coclauri și fratele Cupidon, fiul doamnei Venus.
Nu spun, a existat încîntare apropiată sentimentului dragostei și în alte ture, dar, totuși, e altceva. Mai ales cînd treaba cu ghidușul posedînd arc și săgeți spre inimă s-a petrecut tare demult, într-o perioadă ce deseori mă întreb dacă realmente a fost a mea. Căci s-a derulat demult, iar eu totodată parcă eram o persoană tare diferită, celei de azi.

Aș minți să spun că nu a zburat gîndul și la ce s-a ales de acea frumoasă inflamare (care dură un an și ceva). Dar așa paralelă nu a risipit șarmul călătoriei cu vasul Nostalgia...
.
**
.
S-o spun?...
Cred c-am fost un răsfățat al zeiței cu pricina. Nu în sensul din revistele roze, cu etern rai. Dar îmi traversară existența asemenea bulgări de lavă incandescentă. Ori de asteroizi ceva mai reci, dar de care îmi amintesc inevitabil, cu gheară la inimă, cînd trec de pildă prin Izvorul Mureșului.
.
Altminteri, aș completa galeria cu amorul teribil, fie și de alt gen însă generînd aceeași mega-încîntare, pentru munte (îl trec fără majusculă).
La o adică, comit indelicatețea de a declara că muntele nu s-a sleit niciodată, în sufletul meu. Relațiile cu distinse zeițe s-au răcit, cu muntele nu (deși ultimele stau totuși alcătuite din diverse, entuziasme, dar și „Ce-moaș-sa-caut-pe-aici?”)
.
PS
Tura din imagini s-a petrecut la 17 noiembrie (sic) 1979.
Vreo cinci înși, dintre care, în afara celei ce avea să devină mama celor doi fii mai mari ai mei, a mai fost etern draga (dar nu din punct de vedere erotic) Ana Fotescu, și încă doi inși, dintre care pe unul l-am mai întlnit, iar pe altul deloc.
Rîdeam anterior de un grup de amici (cam începător și el) ce făcuseră șase ceasuri pe Valea Poienii pînă în Brîul Mare. Atît am făcut și noi, Rîpa fiind însă mai scurtă. Dar am bifat primul 2A, cu acel prilej.
La săritori aș fi vrut să trec eu primul, dar nu fu putirință. La miezul vieții, ulterior, fu, pentru ca ulterior să cobor inevitabil ștacheta.