Cadru dinspre Padina Crucii
Ne iluzionăm, legat de importanța gesturilor noastre prin viață. Că le bagă lumea în seamă. Iar implicit că sînt nemaipomenite.
Conștient de așa fleacuri, pomenesc mai jos despre niște mici explorări ce-am întreprins în bazinul Văii Pietrelor. Altminteri prin niște locuri de doi lei., ca dificultate (iar implicit nimeni nu se va putea proiecta în ele, ca fiind și el mare cercetător al lumii, cum e cazul cu himalayiștii).
Valea cu pricina fiind una cu fața uitată către apus, de cel care a plămădit Bucșoiul Bucegilor...
Cum ziceam mai sus, admit primul că destui nu se vor entuziasma de așa lucruri. Mie unuia însă îmi plac asemenea fleacuri. Mai ales cînd ele introduc un interesant contrast (precum cel care animă polii ce nasc lumina becurilor), între pantă și locuri domoale în general. Dar și între caracteristicile porțiunii acelei văi ce umblă pe trupul Bucșoiului (cele trei brațe sosind de sub vîrful mare al Bucșoiului, respectiv un așa-zis secundar ce li se alătură de sub șaua cu Omul, și pîlnia ce se face nițel în lateral, în locuri mai depărtate de tumultul tatălui Cronos/Bucșoiul, și implicit mai domoale.
Nu mai contează cînd ochisem cu privirea locul din urmă, și căruia îi sînt tentat a-i spune Pîlnia Văii Pietrelor. Cert este că mi-am căutat treabă, de curînd, pe acolo...
Asta, din plăcerea explorării în sine, ceea ce presupune în abrupt și risc de chix, de eșec în a avansa. Dar și plăcere a descoperirilor, cît și a mersului cum pasul prin locuri ce par complicate/imposibile, de la distanță.
Valea cu pricina fiind una cu fața uitată către apus, de cel care a plămădit Bucșoiul Bucegilor...
Cum ziceam mai sus, admit primul că destui nu se vor entuziasma de așa lucruri. Mie unuia însă îmi plac asemenea fleacuri. Mai ales cînd ele introduc un interesant contrast (precum cel care animă polii ce nasc lumina becurilor), între pantă și locuri domoale în general. Dar și între caracteristicile porțiunii acelei văi ce umblă pe trupul Bucșoiului (cele trei brațe sosind de sub vîrful mare al Bucșoiului, respectiv un așa-zis secundar ce li se alătură de sub șaua cu Omul, și pîlnia ce se face nițel în lateral, în locuri mai depărtate de tumultul tatălui Cronos/Bucșoiul, și implicit mai domoale.
Nu mai contează cînd ochisem cu privirea locul din urmă, și căruia îi sînt tentat a-i spune Pîlnia Văii Pietrelor. Cert este că mi-am căutat treabă, de curînd, pe acolo...
Asta, din plăcerea explorării în sine, ceea ce presupune în abrupt și risc de chix, de eșec în a avansa. Dar și plăcere a descoperirilor, cît și a mersului cum pasul prin locuri ce par complicate/imposibile, de la distanță.
Aceeași zonă, văzută de la Casa Mălăiești.
Ca și în cazul precedentului meu drum prin zonă (în drum spre Vîlcelul Grohotișului), natura a binevoit să aștearnă ceață. N-am descurajat, iar timp avînd, pînă la înnoptarea plănuită în Valea Morarului.
Am abordat acea porțiune din ceea ce-i numită Curmătura Morarului, prima șa ce întîlnești pe poteca turistică Omul-Bucșoiul. Iar de acolo am căutat să cobor cît mai mult, în stînga.
.
Iar de aici ajungem iar la o idee pomenită anterior, Locurile nu sînt nemaipomenite din punct de vedere al dificultății (chit că, dacă ții morțiș, se poate rupe gîtul ori măcar un picior pe acolo). Dar pe unii îi poate încînta necunoscutul, mai ales cînd e înfrățit cu ceața. Ori tremurul de inimă, din locurile ceva mai complicate, cu pericol de a o lua la vale.
Tare mi-ar fi plăcut să citesc așa relatări cvasipersonale, din partea înaintașului Radu Țițeica, 1905-1987...
Pîlnia în cauză e cuprinsă la dreapta , cum privești în jos, de secundarul Pietrelor, iar la stînga de muchia ce unește Podurile de Bisericuța Mălăiești (nu sînt religios, dar parcă prefer așa nume, în locul celui mai sec,. de Turnul M.).
Ansamblul Văii Pietrelor văzut acum vreo doi ani, la înserare, din aval... În stînga e firul principal.
În imediat dreapta lui nu știu exact ce e, căci în explorări mai spui și vorba asta, „Nu știu”...
Idem. În jumătatea dreaptă se află flancul abrupt ce oprește înaintarea „pe picioare” din pîlnia pe care o pomenesc în postare, spre tipsia unde Valea Pietrelor se îndreaptă să fie primită, în Valea Mălăiești.
Planuri, acum două săptămîni, iluzionînd că ar putea exista un brîu pe acel flanc, și grație căruia aș putea da un ochi de aproape la Gang. Nu pare să existe însă așa ceva.
În rest, nu e obligatoriu să-mi strice plăcerea de a trăi, asemenea eșecuri...
În dreapta, peretele vertical al Bisericuței.
(Ion Coman nu aș spune că mi-a fost drag, căci așa am eu caracter prost...
Dar mi-e imposibil să nu leg acea stîncă de numele, de întreprinderile lui...).
În stînga acelui perete, se face în dreapta Gangul mic (denumire inventată de mine, aici),
iar la stînga lui, cel Mare, ce răzbate mai sus, către Poduri...
Gangul Mare, într-o poză poate anostă.
Dar gheara leului îi este acolo...
Cum locurile erau destul de... clare, ca desfășurare (iar eu avînd stabilit să nu mă aventurez mai mult decît permite o preumblare decentă), nu m-am angoasat în exces, de situație.
Subsemnatul.
Hăuri apărute, în avalul cercetătorului. Spre stînga, locurile o pot lua mai domol, mai exact sub forma unui vîlcel. Inițial acesta marchează o copaie, sub care își mărește panta, către o nouă deschidere.
În terasa intermediară, niște zone cu zăpadă...
”Cețuri vezi / Cețuri de livezi...”
Livezi nu-s pe acolo, dar versul tot îmi vine în minte...
Livezi nu-s pe acolo, dar versul tot îmi vine în minte...
Dar nu declar încheiate cercetările (altora), ce ar porni în viitor.
Altminteri, îți poate deveni drag. un brîu ce... nu îți permite accesul...
Altminteri, îți poate deveni drag. un brîu ce... nu îți permite accesul...
Nu ai cum să nu meditezi - privind acel flanc - la „rezolvările de probleme”„ din vecina Piatră a Craiului. Acolo sînt rezolvate miraculos aparentele încuieri, ce este drept și grație calcarului. Care naște firide neașteptate, căt și putințe de avans.
Nu știu cît sînt ele posibile în acea parte dreaptă, a pîlniei-de-jos a Pietrelor, dar nici nu aș băga mîna în foc, a nu fi posibil așa ceva...
Din cea mai de jos terasă a pomenitei zone explorate, vedere spre avalul Bucșoiului.
Devii conștient, pe acel palier, că în jos urmează ruperi de pantă inabordabile fără coardă rapel. Te uiți totodată în laterale, dacă nu poți răzbi către vecini. Foarte posibil nu se poate continua, dar și acest imposibil își are mișcarea lui aparte, în inima cercetătorului...
Spre stînga, lucrurile sînt mai clare (și chit că visam la un brîu care să ducă în așa-numitul Gang (eu îi spun astfel, nu știu dacă are deja o denumire). O deplasare cît de cît sigură a omului, și care să ducă în acel gang, nu îmi pare posibilă. Asta, pentru că panta este foarte mare, apropiată verticalei.
Este locul din care, după ce admir pe cît mă duce inima (căci ea are și alte ținte, decît cele din povești și poezii), încep retragerea. O fac pe fața înierbată dinspre NV, a cărei culme desparte Pîlnia de Valea Mălăieștilor, cea dinspre obîrșia ei/Hornuri.
Se merge frumos, pe acolo...
Nu am putut să nu remarc un jneapăn supraviețuind în lipsa semenilor săi.
Apropo, voi cum stați cu rezonanța, în ceea ce bănuiți
a fi sufletul altcuiva, viețuitoare sau chiar banală cheatră?
După un timp ies pe muchie, de unde pot privi - pe cît mă lasă cețurile - spre „fruncea„ Bisericuței. Nu i se ghicește flancul estic, pe unde Ion Coman stabilea cîndva niște trasee. Dar încîntă ochiul „scapătul” (de la „a scăpa”) Gangului.
Deși mi-aș fi dorit, nu pot zări nimic din fratele mai mic al său, care se duce exact prin spatele Bisericuței, și nu prin lateralul sudic, ca frate-său mare.
Gangul (Mare) în dreapta, în stînga o muchie ce leagă de fruntea peretelui estic al Bisericuței...
(dacă vreun criticist ca mine relevă în zisele de mai zis vreo inexactitate, are liber a o spune)
Interesant subiect. Și anume al criticiștilor carte, pe fondul scăderii vitalității, au parte de alții mai energici decît ei... (se înțelege că mă alint un pic, aici...)
Dumnealui, fiorosul, dar și simpaticul gang...
Unii, mai spurcați la gură ca mine, i-ar putea spune aici: „Să trăiască mă-ta!!”...
Unii, mai spurcați la gură ca mine, i-ar putea spune aici: „Să trăiască mă-ta!!”...
Mărturisesc a mă fi încercat și întîmplări omenești. De pildă scăpatul unui bocanc la vale, iar apoi o căutare nesigură a lui, în ciorapi (cu revenire idem, după norocoasa clipă a revederii).
Sau temerile, că mi-a descoperit cineva (om sau animal) rucsacul, lăsat undeva în preajma Curmăturii Bucșoiului...
Toate se vor rezolva, însă, cu bine (dar fără vreo garanție că în viitor fi-va la fel, în așa aventurări spre care inima ne trage, ca naiba...
Nu e pesimism. Ci realism.
În altă ordine de idei, simt că puțină lume explorează / iese din cunoscut.
E o constatare, nu un reproș, majorității.
Am pornit apoi în coborîș pe Valea Morarului.
Las pe alții să spună, în așa situație, că nu au avut deloc emoții. Apropo. La facerea lumii, senzitivii s-au aflat, ori ba, în grațiile lui Dumnezeu?
Las pe alții să spună, în așa situație, că nu au avut deloc emoții. Apropo. La facerea lumii, senzitivii s-au aflat, ori ba, în grațiile lui Dumnezeu?
Privire spre cel mai de sus circ al Văii Morarului... Pe aici am dat de un domn solitar suind, dar pare să fi fost și mai nesociabil ca mine.Mi-a adus aminte de un tip fioros întîlnit la 2011 pe Deubelul Pietrei Craiului.
A doua zi dimineață...
/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu