Cineva, de Ziua Internațională a Muntelui

"Muntele – «o stare de suflet» sau un loc de joacă, un loc de contemplare, un loc unde nu poți să fii decât sincer cu tine însuți, un loc unde poți sa-ți depășești frica și lașitatea, locul unde simți că trebuie uneori să pleci sătul de ipocrizia și meschinăria lumii, locul unde dezlănțuirea naturii, a zeilor sau a lui Dumnezeu e mai dramatică ca niciunde, locul unde îți oferi viața fără să ceri nimic în schimb, locul unde unii zic c-ai cucerit dar de fapt te-ntorci înfrânt, locul glorificat de unii din dorința de a se autoglorifica... locul unde deseori îți vine să rămâi pentru totdeauna!"

Hotărît lucru, nu le am cu vorbele mari. Mă uit la ele și rațiunea (ori dramu-mi de inteligență?) nu se vrea prietenă cu ele.
Iar dacă e vorba de irațional, ăsta îsi are formule proprii, deseori (prin definiție, de fapt, întotdeauna) de nepus în cuvinte. De exemplu, nu-mi aduc aminte să fiu la munte mai sincer cu mine, decît in alte părți ale existenței mele.
Pare să fie nevoie insă, în lume, de falsuri (plăcute altminteri celor în cauză) care unesc oamenii. Cărora le oferă un limbaj - aceia pe cont propriu neputîndu-și căuta (ori neavînd voi?) unul...

"Locul unde îți oferi viața fără să ceri nimic în schimb"
E de privit aici, și dincolo de clișeele sociale de care aminteam, ce mișcă în emitent alegerea unor așa vorbe. Căci uneori, fie și nu tocmai lesne, mă pot pune în locul lui...

PS

Întrebare de o mie de puncte...
Cînd ne plîngem de ipocrizia și meschinăria lumii, noi ședem grozav, la acel capitol?

Este drept că-i de luat calcul, aici, și nevoia publicului respectiv, de-a auzi așa vorbe.