Pe cînd încercam a isprăvi azi un material despre relația-mi cu un înaintaș alpinist, mă traversa fudulia că am izbutit să-l întrec intelectualicește (de unde cu vreo cinci-șapte ani înainte, căscam gura mai mult decît admirativ la domnia sa).
Teoretic, este o trufie din partea mea, poate chiar și nerealism. Dar sentimentul m-a încercat... Iar totodată, dacă îi revăd scrisele din epoca în care am început să mă cred mai deștept decît respectivul, parcă sînt mai slăbuțe decît ale subsemnatului...
(pe de altă parte, trufia vreunui seamăn ne deranjează nu pentru că ar avea sau ba dreptatea, ci pentru că ne activează complexele de inferioritate)
Altminteri, e normal ca învățăceii să-și depășească mentorii (numai d. Pleșu nu a izbutit asta, cu Dinu Noica, rămînînd etern la stadiul de gură căscată, în fața maestrului).
Căci urci întrucîtva pe umerii lor. Ori barim folosești o scară pe care ți-o pun aceia la dispoziție.
(se înțelege, în paralel, că așa 'depășire' nu ne împiedică s-ajungem, cu toții, la același minunat loc cu verdeață...)
Nu aș fi reprodus aiestea pe aici, dacă nu mă nimeream cu ochii în niște extrase din ceea ce au fost numite Vorbe memorabil (și încă 422 la număr) ale dlui Neagu Djuvara.
Cîndva, îl priveam admirativ, dar acum mi-i greu să nu-i constat limitele (barim în privința acelor aforisme).
„Care sunt, după mine, lucrurile cu adevărat importante? Mai întâi credința, este lucrul care ne salvează. Dacă crezi în Dumnezeu, atunci te-ndrepți, puțin câte puțin te-ndrepți...”
.
Eu unul nu știu cît de salvat este cel crezător în Dumnezeu. Mai exact nu cred în așa ceva, că e salvat, cînd îi rămîn inevitabil să depășească o sumedenie de probleme, de dureri, în care viața e darnică. Cu toți, mai exact.
În același timp, și lăsînd altora poveștile cu îndreptatul (din citat), a crede în Dumnezeu accentuează o chestie deja nașpa... Și anume convingerea că adevărul e la tine. Nici prin cap nu-ți dă prin cap a te îndoi de astea, cînd îl știi pe Tata cel mare, deasupră-ți!
(Ce-i drept, zisele de felul ăsta, vehiculate în grupul nostru de amici, nu le au atît cu adevărul cît cu a servi ascultătorilor ceea ce le pică bine la inimă... Nu-i greu a ghici așa tendință. )
.
**
„Erudiția e un bagaj, dar dacă nu știi să interpretezi cunoștințele din bagaj, să le pui împreună, să faci din ele o piramidă, degeaba ai această erudiție, ești un bou.
Un bou foarte educat.”
.
Gura păcătosului...
Căci mă uit la altă zisă:
„Există un efect negativ pe care l-a obținut feminismul: în lupta lor pentru egalitatea de drepturi, femeile au anulat posibilitatea bărbatului de a le mai urca pe un piedestal.”
Dl. Djuvara nu se întreba (căci acum e răposat) dacă feministele nu și-or avea socoteala lor, alegînd acea atitudine.
Respectiv dacă se înnebunesc după acel (altminteri perfect livresc) pus pre piedestal. Că mai duce vreun Adam Eva lui pe un piedestal, se poate, dar sentimentul în părăsește după întîia eliberare seminală. Ori după cei trei ani alui Beigbeder.
.
Pe felie, e și vorba:
„Tinerii nu mai citesc azi romane în care să vadă cum crește dragostea. ”
Cum să nu... Dacă la 2022 stau tinerii a umbla după caii verzi pe pereți, ai ideii că ai neapărat a deprinde cum crește dragostea, iar asta din volumele îndeletnicindu-se cu așa ceva (acum 50? 100? 200 ani?), s-au scos!
.
În rest, e o explorare interesantă, cum arată configurația interioară, nevoile, educația (șabloanele primite odată cu ea, și despre care se crede că dîndu-le ascultare, serenitatea se va pogorî asupra noastră...)
.
PS
Am formulat, în debutul postării, „MUNTE. Cultură. Uman.”
Poate muntele reprezintă cam puțin din rîndurile mele anterioare, dar cred că rămîne în ecuația postării... Mai exact, în rîndurile (critic-)culturale de mai sus e o însușire modului în care îmi place să merg pe munte.
.
Cuvîntul de bază este explorarea. Și implicit intrarea în contact cu necunoscutul.
Nu aș putea să merg prin locuri bătătorite, deschise de alții. Dacă nu dau ce ceva nou, de inedit, nu mă simt bine. Firește, dau voie altora să bată în disperare, să zicem, Acele Morarului, fără să mediteze că în proximitate se găsesc delicioasele ganguri ale Rîpei Crucii. Sau vreo prispișoară în lateralul acesta, sub fisura ce scapă din Degetul Prelungit...
.
În rest, și chit că nu am dat semne asupra perioadei pe care am traversat-o în ultimele săptămîni (m-o fi trădat ceva mai multă nervozitate?), e posibil să fi trecut cu bine terapia (și debutul recuperării) legate de o afecțiune socotită pînă de curînd drept incurabilă.
„Care sunt, după mine, lucrurile cu adevărat importante? Mai întâi credința, este lucrul care ne salvează. Dacă crezi în Dumnezeu, atunci te-ndrepți, puțin câte puțin te-ndrepți...”
.
Eu unul nu știu cît de salvat este cel crezător în Dumnezeu. Mai exact nu cred în așa ceva, că e salvat, cînd îi rămîn inevitabil să depășească o sumedenie de probleme, de dureri, în care viața e darnică. Cu toți, mai exact.
În același timp, și lăsînd altora poveștile cu îndreptatul (din citat), a crede în Dumnezeu accentuează o chestie deja nașpa... Și anume convingerea că adevărul e la tine. Nici prin cap nu-ți dă prin cap a te îndoi de astea, cînd îl știi pe Tata cel mare, deasupră-ți!
(Ce-i drept, zisele de felul ăsta, vehiculate în grupul nostru de amici, nu le au atît cu adevărul cît cu a servi ascultătorilor ceea ce le pică bine la inimă... Nu-i greu a ghici așa tendință. )
.
**
„Erudiția e un bagaj, dar dacă nu știi să interpretezi cunoștințele din bagaj, să le pui împreună, să faci din ele o piramidă, degeaba ai această erudiție, ești un bou.
Un bou foarte educat.”
.
Gura păcătosului...
Căci mă uit la altă zisă:
„Există un efect negativ pe care l-a obținut feminismul: în lupta lor pentru egalitatea de drepturi, femeile au anulat posibilitatea bărbatului de a le mai urca pe un piedestal.”
Dl. Djuvara nu se întreba (căci acum e răposat) dacă feministele nu și-or avea socoteala lor, alegînd acea atitudine.
Respectiv dacă se înnebunesc după acel (altminteri perfect livresc) pus pre piedestal. Că mai duce vreun Adam Eva lui pe un piedestal, se poate, dar sentimentul în părăsește după întîia eliberare seminală. Ori după cei trei ani alui Beigbeder.
.
Pe felie, e și vorba:
„Tinerii nu mai citesc azi romane în care să vadă cum crește dragostea. ”
Cum să nu... Dacă la 2022 stau tinerii a umbla după caii verzi pe pereți, ai ideii că ai neapărat a deprinde cum crește dragostea, iar asta din volumele îndeletnicindu-se cu așa ceva (acum 50? 100? 200 ani?), s-au scos!
.
În rest, e o explorare interesantă, cum arată configurația interioară, nevoile, educația (șabloanele primite odată cu ea, și despre care se crede că dîndu-le ascultare, serenitatea se va pogorî asupra noastră...)
.
PS
Am formulat, în debutul postării, „MUNTE. Cultură. Uman.”
Poate muntele reprezintă cam puțin din rîndurile mele anterioare, dar cred că rămîne în ecuația postării... Mai exact, în rîndurile (critic-)culturale de mai sus e o însușire modului în care îmi place să merg pe munte.
.
Cuvîntul de bază este explorarea. Și implicit intrarea în contact cu necunoscutul.
Nu aș putea să merg prin locuri bătătorite, deschise de alții. Dacă nu dau ce ceva nou, de inedit, nu mă simt bine. Firește, dau voie altora să bată în disperare, să zicem, Acele Morarului, fără să mediteze că în proximitate se găsesc delicioasele ganguri ale Rîpei Crucii. Sau vreo prispișoară în lateralul acesta, sub fisura ce scapă din Degetul Prelungit...
.
În rest, și chit că nu am dat semne asupra perioadei pe care am traversat-o în ultimele săptămîni (m-o fi trădat ceva mai multă nervozitate?), e posibil să fi trecut cu bine terapia (și debutul recuperării) legate de o afecțiune socotită pînă de curînd drept incurabilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu