Prima dată l-am văzut pe montaniardul și autorul de ghiduri Ion Ionescu-Dunăreanu la o ședință a cercului Floarea de Colț, într-o sală din zona Pieței Amzei (acum, redevenită parte din Așezămintele Brătianu). Avea pe atunci (1979-80) aprox. 75 ani. Era o personalitate a locului.
Cînd s-a întîmplat asta, era simplu spectator, nu ținînd vreo prelegere. Era la mare amiciție cu mai-marele acelui cerc turistic, Emilian Cristea. Am despre el (IID) imaginea unui tip cu capul un pic adîncit între umeri, ce pare să fi ținut a se adînci și în scaunul unde stătea.
Aici e un cadru luat de cineva cu alt prilej (colecția Doru Vasilescu), însă care cred că înfățișează bine atitudinea ce am reținut-o legat de II Dunăreanu (în centrul imaginii, la o comemorare E. Cristea, Oiești-Argeș):
La vremea aceea, foarte probabil, îmi era un personaj neutru, iar despre care știam destul de puține lucruri. Optica despre el mi s-a schimbat după ce l-am cunoscut pe N. Baticu, ce nu-l vorbea deloc de bine (capitolul meu care îl privește pe IID, din „Sus la munte la izvor” este dezvoltat în siajul acelei optici baticiste, cum au fost și calupurile despre M. Haret și E. Cristea). Între altele, îi alătura verbal numelui, uneori, formula „'tu-i mama lui!” - parcă o am și acum în urechi.
Se poate discuta, de ce am ținut să intru în siajul lui nea Baticu. Pe de o parte, pentru că mă aflam la vîrsta psihică în care ai nevoie de un mentor. Așa profesor indicînd-ți drumurile, cu particularitățile lor, pe care poți merge ca (viitor) matur. Pentru mine, a prins tare bine așa prim contact cu lumea mare, pînă atunci asemenea paleativ al gestionării lumii fiind ocupat de mersul pe munte. Și care lăsa impresia că te descurci în lume/viață/realitate..
Pe de alta, ... mentorul meu excela în două direcții, complementare: agresivitatea, ce își găsise drept haină socială (altminteri ar fi fost mai greu să iasă în lume) a reproșa altora incorectitudinea.
În cadrul sejurului meu la cabana Garofița Pietrei Craiului din 1985, se afla acolo și Dunăreanu (cei care se refereau la el foloseau această, să-i spun, prescurtare).
Locuia acolo în camera bună, cea de la etaj (la acel nivel existau și locurile în pod, pe saltele așternute direct pe jos. Era înconjurat de cîțiva tipi, altminteri către 40 ani ca etate, pe post de admiratori - ajunși altfel și pentru că erau de felul lor provinciali, foarte probabil din zona Argeș.
Dunăreanu a reușit să-mi fie destul de curînd antipatic (dacă sînt și eu așa altora, ba și de multe ori, asta e). Spre deosebire de un M. Haret care va fi emanat morgă, el se purta ca un copil mofturos, mai exact unul bodogănind permanent, prin atitudinea lui.
Nu ne-am intersectat unul cu altul, dar am făcut-o cu unul dintre țuțării lui (care i se adresau cu Dom' profesor). Eram cu Toni la masa din sala de mese și răsfoiam monografia „Piatra Craiului”, ediția IID din 1958 (mai erau o tipăritură sau două, alături). La care acel domn-suporter cere voie să se uite la volum, după care întreabă dulceag, zice-se niznai: „Oare cine o fi scris-o”. I-am răspuns: „ A unuia care se dă profesor”. Nu i-a trebuit duș mai rece, retrăgîndu-se prompt și fără a comenta ceva.
E o poveste destul de lungă, aceea a titulaturii pe care IID și-o alătură în decursul deceniilor. Mai exact o face, dar nu în scrise cît de cît oficiale. De pildă Buletinul Alpin, unde altminteri el era factotum. La chestiune, Ion Manof - pe care l-am cunoscut în 1985 - îmi pomenea despre reproșurile pe care i le făcuse amical vecinului său de cartier (Matei Basarab din București, Manof stătea pe str. Teleajen, iar Dunăreanu pe Duzilor). „Bine, măi Ioane, de cînd ești tu profesor?!”. A primit răspunsul: „Dac-așa le face lor plăcere să-mi zică...”
În paralel, fișa penală a lui Ionescu Dunăreanu (1952) îl pomenește drept licențiat, însă profesînd ca funcționar. Nici nu pomenește altminteri vreodată ca avînd interacțiune cu sistemul de educație.
În ultima zi am plecat pe la prînz, pînă atunci lălăind-o prin bătătura cabanei, sub un soare cald. Mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat pe Dunăreanu dacă putem schimba două vorbe, legat de istoria alpinismului nostru.
Am simțit nevoia ulterior să îmi trec pe hîrtie cele discutate, pentru nea Baticu, dar nu știu pe unde am rătăcit acele două foi, scrise școlărește de mînă... Așa că încerc să reproduc acum din memorie.
La ideea istoriei alpine, IID a ținut să spună că de la o vreme domeniul este monopolizat de o anumită persoană - nu mi-a fost greu să știu că e vorba de nea Baticu -, dar fără a da nume. Firește, în sinea mea m-am întrebat cine oprește și pe alții, să se producă în acel domeniu...
Am întrebat apoi despre disputele din anii interbelici. Observ acum, din notațiile în jurnal, că a făcut o paralelă cu situația dintre G. Călinescu și Eminescu, dar din nefericire nu am reținut /notat altceva de ea! A mai vrut să-mi spună că, în polemicile de altădată, a fost atacat, motiv pentru care nu a ținut să se dovedească filotim (auzeam pentru prima dată expresia, care în DEX e tradusă drept generos, darnic; galanton).
În paralel de această discuție, am ținut să pomenesc în registrul de impresii al cabanei - cum se practica, acolo - că am efectuat,,,:
„... Ascensiunea Umerilor Pietrei Craiului pe traseul Titi Ionescu [subl. în text] (amintesc pe această cale, de acord cu Piatra Craiului de I.I.Dunăreanu, ediția 1958, pag. 222 că prima ascensiune publicată a Umerilor a fost efectuată la 2 iulie 1939, de echipa ADMIR formată din Titi (C.V.) Ionescu, Franz Bauschke și I.I. Dunăreanu”.
Absolut întîmplător, și nu neapărat din vreo fugă de răspundere, am semnat întrucîtva mai jos „Toni L, Mircea O.”. Prietenul meu era trecut acolo în calitate e coleg la tură, și nu neapărat pentru domeniul istoric l-ar fi fost atras cine știe ce.
S-a întîmplat să revin la Garofița abia după patru ani. Nu mică mi-a fost mirarea atunci, descoperind că IID adăugase ziselor mele din 1985 - foarte probabil tras de mînecă, asupra notațiilor mele, de însoțitorii săi de atunci - o replică. Și alcătuită din două comentarii.
Iată-l pe primul:
„Sînt de acord cu însemnările dlor Toni L. și Mircea O. din București și aș putea să-i lămuresc asupra paternității denumirii Traseul Dunăreanu, dacă își vor deconspira numele, pronumele (sic) și adresa, pe care nu au avut curajul civic să le declare în scris”.
Se pune aici problema pentru cine replica Ionescu-Dunăreanu acolo, în general, și de ce.
Nu o făcea pentru noi, ci avea în vedere categoria susținătorilor săi, respectiv a publicului neutru, căruia i-ar fi ajuns întregul diferend sub ochi.În asemenea situații, cred că oamenilor precum IIID le există o teamă, decurgînd din caracterul de frunză în vînt al omului de rînd... Și anume că acesta, în căutare de idoli sau ba, poate fi ușor captat, dar și la fel de ușor de pierdut, ba chiar trecînd în tabăra opusă.
„Pentru ceilalți cititori ai acestui registru de impresii dau următorul răspuns: la coarda de trei persoane din ziua realizării traseului de mai sus, ne-am perindat la postul de cap de coardă toți cei trei bărbați menționați [de mine] (mai erau 2 femei) și s-a căzut de acord ca traseul să poarte numele celui mai în vîrstă, care întîmplător era și cel mai vechi în masiv, precum și proiectantul traseului.Acest lucru nu i-a deranjat pe cei doi tovarăși ai mei și nu văd de ce i-ar deranja pe d-nii Toni L. și Mircea O., care nu au nici un merit în această chestiune.”
De remarcat din start aici că Dunăreanu evita să mi se adreseze mie. Iar asta pentru că nu poseda argumente pentru a ne schimba părerea. Din exprimarea mea anterioară intuise cu ce fel de om are de a face, iar în paralel reduta ce avea în apărare era destul de șubredă. Mai rămînea însă lucrul către restul publicului. Către acela, preopinentul meu socotea de succes acea a doua intervenție.
Căpătasem în răstimp suficientă pricepere pentru a ști cu cine aveam de face. În context, la data aceea capitolul privind activitatea montană a lui IID, intitulat Un autor și realizările cu care se mîndrește (apărut ulterior în „Sus la munte la izvor”), era în linii mari gata.
Prin urmare, legat de acele două femei care l-ar fi însoțit în respectivul drum, pe Umeri, nu puteam să nu observ că denumirea în cauză nu apare nici în 1939 (Buletinul Alpin-ADMIR), nici în 1943 (monografia Pietrei Craiului, ed. I), și se ivește abia în 1958, în a doua ediție a volumului indicat mai sus. Or am îndoieli că cei trei s-au întîlnit în 1944-57 și le-a ars să boteze drumul cu pricina după numele unuia dintre ei. Iar criteriul vîrstei fiind oricum discutabil, el fiind luat în discuție în cazuri unde ecartul este ceva mai mare, nu de doar trei ani (Titi Ionescu e născut în 1908, foarte posibil Bauschke era de și el un leat apropiat).
Discutabilă este și pretenția „cel mai vechi în masiv”, în condițiile în care IID calcă în Piatra Craiului în 1935, iar cei doi colegi ai săi de atunci e posibil să fi ajuns acolo (Titi Ionescu de pildă în excursiile asociației bucureștene „Metropola”) mai devreme de acel an.
În același timp, cunoșteam - din exemple greu de contrazis (vezi capitolul pomenit mai sus) - că Dunăreanu nu se încurca, atunci cînd era de fentat adevărul, în favoarea vreunui interes personal.
E interesant cum evoluează mențiunea vreunei femei, în acel grup ce a suit Umerii. În 1939 sînt pomeniți doar cei trei bărbați, peste două decenii e menționată Elena Haberman, pentru ca în 1985 să mai apară o urmașă a Evei (nenumită, posibil soția lui IID de atunci, de care am auzit că s-a despărțit ulterior).
În opinia mea, pur și simplu în 1958 nevoile sufletești ale lui II Dunăreanu i-au fost suficient de mari (ieșise nu demult din închisoare), iar totodată a fost sigur că nu va primi reproșuri, pentru acel auto-botez. Care altminteri, după știința mea, avea să fie justificat abia la intervenția mea în registrul cabanei argeșene, din 1985.
Al doilea comentariu IID se încheia, îmi permit să afirm, cu o răutate gratuită: „Acest lucru nu i-a deranjat pe cei doi tovarăși ai mei și nu văd de ce i-ar deranja pe d-nii Toni L. și Mircea O., care nu au nici un merit în această chestiune.”
Toate cele de mai sus m-au determinat să îi răspund pe măsură, mai exact pe un registru propriu acelei perioade din viața mea, apropiată de stilul lui nea Baticu (astăzi aș fi mai domol, apelînd, pe lîngă argumente, la ironie și falsă naivitate):
„Pentru ca marele infractor și micul autor [formulă a lui Nae Dimitriu și datînd din polemica ce-a avut în 1937-38, cu respectivul] să nu ne mai acuze de lipsă de spirit civic, declar aici atît adresa mea, cît și faptul că moș Dunăreanu reprezintă un cumul de defecte între care minciuna stă la mare cinste. Aștept citația justiției dacă nu e de acord cu mine”
Nu mai țin minte exact la care vizită ulterioară, 1990 sau 1992, am constata că pagina cu pricina nu mai există. Asta, pentru că ultima-mi intervenție nu avea cum să nu pice prost nu știu vreunui admirator al lui IID ori unui reprezentant al asociației ce patrona cabana (se înțelege că rîndurile lui IID din 1985 nu li se păruseră aiurea...),
Alte imagini cu II Dunăreanu, cărora le atașez una din tinerețe, din colecția Titi / Lala Ionescu:
Umane
Apropo de fișa matricolă.
Văd că la 57 ani era pensionar. Totodată, cauza condamnării (doi ani) era deținere de publicații interzise (nu mai țin minte cine dintre contemporanii montaniarzi comenta, că IID plasase special acele tipărituri la îndemînă, ca să fie arestat și să aibă o statură mai înaltă, cînd aveau să vină americanii).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu