DINCOLO de pericolul ca la un moment dat să șterg (s-au mai văzut cazuri!) fleacurile ce înșir aici, văd postările astea ca derulîndu-se una după alta, într-un volum - fie el și doar digital ori în formă samizdat.
E chestie de rîsul-plînsul, să privești spre gesturi / acțiuni / viață a ta cum e dominată de două sentimente contrare.
Unul este convingerea (delicioasă!) că scrii lucruri mari, și implicit lumea îți va cădea datorită lor la picioare. Un al doilea se află infinit mai nașpet, cum că scrii fleacuri, că totul e inutil, asta dacă nu cumva sosi-va crunt pedepsitor, că ai îndrăznit să faci acele afirmații, de prin blog și privind nefavorabil alți oameni).
DUPĂ CE SCRIU astea, revin la un text ce-mi ocupă mintea.
Și descopăr acolo, de pildă cînd un domn ține să impună un primat al gîndurilor românești de suit Himalaya, că nu-s unicul traversat de dorința punerii lumii, la picioare.
Ale condeierului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu