Recunoști cantitatea de omenesc din cineva

Recunoști cantitatea de omenesc din cineva după măsura în care sare în sus, cînd nu ești de acord cu el.

Spun asta privind două manifestări de așa-numită corectitudine politică, din aria fotbalului european.

Prima ar fi fluierarea a doi fotbaliști români care nu au îngenuncheat (în tot cu acțiunea Black Lives Matter) înaintea unui meci cu naționala Angliei.

Apoi, cele din timpul accidentului lui Cristian Erickssen (Finlanda-Danemarca), cînd ultimul lucru de admis acolo era să spui că mai și murim, pe lumea asta... 

Această corectitudine politică, extensibilă la corectitudinea socială / supunerea în fața ideilor comunitare se află din categoria religiei. Mai exact,  la adăpostul ei își poți urmări țintele de viață din categoria opusului civilizației. Să ocupi un loc mai sus, respectiv să agresezi (fie și nu neapărat cu parul) vreun seamăn ce respectă mai puțin acele reguli.

La cei care nu respectă deloc acele reguli lucrurile merg mai greu, căci nu au vreo jenă în atitudinea lor. Trasul de urechi ține cu cei educați în parte. Cu cei educați de tot se face echipă, întrucît îi mirosim drept puternici.

Cele de mai sus îmi vin în minte și pe fondul eternei mele obsesii, a unei scrieri ce nu vrea să avanseze... Sînt tentat acolo (altminteri parcă am făcut-o deja în prima ediție, dar nu atît de clar) să punctez acolo că pe X l-a mînat (mai exact, a mînat-o) în luptă umana tendință de a domina pe alții.

Pe toți cei din jur (și care altminteri se află în ADN-ul uman).

Argumente îmi sînt din categoria celor din prima parte a postării. Și anume o zisă din chiar cercul acelei femei:

X „se înălța impetuos pentru a-și depăși se­me­nii, pentru a se depăși pe sine.”

Depășitul semenilor cam asta are, dincolo de haina socială: dor de a-i domina / stăpîni. 

În rest, nu știu dacă e o treabă, acest perfecționism care mă animă, legat de capitolul Cuxi. Care orice dor de mai bine, poate să fie și garanția că nu va fi isprăvit nimic acolo. Perspectiva nu mi-i dragă, dar pînă la urmă e o felie de viață. În sensul că forțe m și forțe n duc la cutare (și inevitabil) deznodămînt.

PS

Mă uit la așa-numitele italice pe care le adaug în paragraful anterior (și nu numai). Se află acolo individualizări utile în perceperea textului, dar și semnalizări, a trata cu mai multă atenție respectivele bucăți de text marcate astfel.

Am observat că și un domn, cu carele am clinciuri în ultimii ani (sic!), practică ceva asemănător, însă folosind ghilimelele:

„Nu vreau să cunosc «argumentele» aduse în problema Cuxi de cri­ticul și «detectivul literar» MO. ”

Firește, nu indică un ceva de gîndit acolo, cît un luat în derîdere. Unul, firește, în fața suporterilor proprii, căci nu se cade să ieși cu asemenea îndrăzneli în afara eminescianului cerc strîmt (unde norocul ne petrece...).

Iar de aici poate sosi vreunul care să observe că al lui Ordean nu are cerc strîmt. Nu are grup. Și este natural a lătra la fericiții care au unul. Un grup.