Doritor să aflu ceva mai multe despre Alexandru Șerban sr. (1922-2002), am dat o căutare pe numele său. Am găsit, foarte probabil de la cineva cu nume similar, un volum de poezii lăudînd comuniștii anului 1946.
Revista 22, care îl consultă, face trimitere și la alte distihuri, de data asta ale unui elev. Care îl considera pe liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, la a 60 aniversare a lui, drept „„cel mai mare român de la Dromihete încoace“.
Și pentru prima dată simt că va fi existînd o plăcere nemaipomenită, să produci asemenea exagerări. Pentru multă lume, bănui că era o încîntare paradisiacă a produce astfel de elogii, iar asta înainte de a sosi mîngîierile de cap ale profesorului, secretarului de partid etc.
Trecînd în explicații raționale, cînd ridici altuia osanale te simți ca și cum le-ai primi tu. Iar totodată astupi astfel o groapă sufletească (în ordinea existenței, altminteri).
Și uite-așa mai năpîrlesc o dată, mai exact renunț la o zisă a lui G. Călinescu, cum că Bizanțul ne-a lăsat plăcerea pupatului tălpilor celor mari. Plăcerea aceea (însoțită eventual de mormăiala: „O să-l păcălesc pă prostu ăsta de boier, fir-ar mă-sa a d...!”) fiind, tare posibil, etern umană.
Firește, acea tendință poate fi adaptată de cultura locurilor în care ajunge a se produce, unde, de pildă, poți nutri o anume fascinație în admiratul unui alpinist plecat de tînăr din lume. Și de care se vorbește mult în grupul tău, de oameni conformiști și doritori de scrieri cuminți...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu