Mi s-a întîmplat să scriu la alcool

Mi s-a întîmplat să scriu  la alcool postările de acum două zile, despre oamenii României Pitorești (îi căzuseră ochii despre o veche notație,  a unui tip din Cluj).

Cum că au fost măgari, și că îi țin minte.

Acum mă jenez, a fi făcut-o.

Dar o pomenesc aici nu ne jenă, ci pentru că cea mai bună apărare este atacul, ibnclusiv asupra a ceva ce pare la un moment dat să fie mai tare ca noi (e vorba de acea jenă).

Firește, nu e obligatoriu ca lucrurile să stea la alții precum la subsemnatul, dumnealor neavînd (să zicem) jene a doua zi.

Dar acea stinghereală decurge nu atît din cele pe care le spui, la vremea degustării unor beri Bergenbier, cît din faptul că ai îndrăznit să ridici barierele spre inconștient. Și de unde apar, eliberate, acele idei care te încîntă pe moment, iar ulterior îți nasc jenă.

Posed suficientă experiență azi, pentru a ști că hulitele (postalcool) de azi ajung deseori adevărurile de miîne / pe o săptămînă sau un an. Dar pe moment, la ceea ce este socotită mahmureală, durerea de-a fi ridicat acea barieră psihică este măricică. Ca de rană, pe care poți călca, întrucît doare îngrozitor.

Ea trece, în cîteva zile, și la un moment dat ai forța să te uiți peste incriminatele scrise, descoperind nu o dată că nu-i acolo vreun cap de țară. Dar pe moment, a doua zi, doare, și implicit nu te-ai uita nici tăiat, peste acele afirmații.

E cazul meu, de acolo (ar fi vreo 36 ore de la dezmăț).

Întrucît mă frînau excesiv interior, am decis să șterg acele postări.

În paralel, îmi place să mă laud că am reținut ideile ce sălășuiau în pușcăria interioară (a inconștientului), vehemența lor.

De aici, poate porni (în viitor, căci acum ajunge un ciocan la un car cu oale) despre dor de alcool, la careva. Sau despre alte compulsii.