Mă amuz un pic

Mă amuz un pic, meditînd că bîjbîî la capitolul Cuxi cam cum o făcea echipa Mititeanu, cînd punea de o relatare a suișului tînărului clujean pe Matterhorn.

Iar ulterior cînd a improvizat restul cărții Singurătatea verticalelor.

Altminteri îmi trece prin minte privitoare la alt buldog, și anume Niculae Baticu. El o ține langa începînd cu septembrie 1939 că premiera Fisurilor Centrale (primul traseu în Peretele Văii Albe) nu aparține echipei care pretinde (fals) că a realizat-o.

Nea Nae a ținut-o gaia-mațul cu ideea lui.

Se ajunge astfel, în 1946 (după un război care mai temperase vanitățile), ca unul din componenții echipei în cauză (alături de Ion Șincan și dra Titi Rossignon), și anume Virgil Georgescu, să recunoască în public - fie și acela de la o masă a restaurantului Pandelescu din Bușteni - falsul.

Firește, aici se poate sta la îndoială asupra veridicității informației lui N. Baticu,  dar eu unul îi dau crezare, fie și pentru istoria alpinismului - dincolo de ezitarea lui W. Kargel din 1976, care oferă drept autori ai premierei două echipe -, revăzînd dovezile (scripta manent, mai exact articolele din Buletinul C.A.R.), a refuzat premiera echipei Șincan.

Orice s-ar spune despre modestia subsemnatului, am sentimentul că și lucrătura dna Șerban + Dinu Mititeanu se va bucura de o primire asemănătoare, peste un timp.

Mamă, și ce șuturi ne-am luat, nea Baticu și cu mine (nu concomitent, eu fiind șoricel care l-a urmat ulterior pe punte), pentru afirmațiile noastre la adresa predecesorilor lu Mititeanu, și anume trio-ul Haret - Dunăreanu - Cristea...

Cam exact aceleași cu care mă întîmpină și că vor întîmpina în anii următori fanii bietului Cuxi... Bafta mea fiind, s-o recunosc!, a putea scrie, a-mi face cunoscute ideile, în public.

În imagine, Ion Șincan (1908-1982).

(altminteri, pomenindu-l, am o strîngere de inimă, pornită din stima-simpatia pe care am purtat-o soției sale, Lili, care l-a însoțit în neant în 1987)