MUNTE Un loc pe munte (I)

Un loc pe munte.
Și care, foarte probabil, îmi este cel mai drag.

I-aș spune Poiana lui Rafail (și chit că acela, viețuind între 1914-1930, nu l-a călcat niciodată, ba e posibil să nu fi fost nici chiar pe brîul care îi poartă numele, în apropiata Vale Seacă a Caraimanului).

E greu a trece prin tastatură de ce mi-e atît de drag. Îmbină mai multe. Dificultate (inclusiv subsemnatului), dar și poziție izolată, într-un loc maiestuos.

Ce chestie... A vorbi despre așa entuziasme, unele reale, te scoate din putința de a comunica în limbaj social, acela mai puțin personal, ba chiar fals, dar constituind o lungime de undă comună, între oameni...

Nu am timp, în acest moment, decît pentru o postare scurtă, asupra drumului ce am izbutit (la peste 60 ani, așa îi spune: izbîndă), dar mi-au țîșnit în minte și două lucruri neașteptate, ambele legate de trecut. 

Pe cînd priveam spre crucea lui Rafail (se pare altminteri că e vorba de Rafailă, cu ă, dar contras), din ceea ce aș numi șaua Ursului, nu m-au mai trecut frumoase gînduri, ci despre ce se va fi auzit, de aici, la vremea accidentului din septembrie 1930. 

Apoi, am meditat (fie și fugar, puțin articulat, cum sînt toate gîndurile care se respectă) pe undevafi scos corpul tînărului. Pe Brîul de sub Streașină, cu a lui zonă cucurigită spre Șaua Mare? Nu cred. Dar nici să-l cobori în brîul Portiței, iar apoi s-o iei peste diverse locuri spre Portița nu va fi fost lucru ușor, în condițiile în care doar sinăianul Filică Pascu îndrăznise anterior să se aventureze, în ceea ce vor fi numite Hornurile Văii Seci... 
Teoretic, văd eu aici lucrurile cum nu se face, dar zău că îmi par felii de realitate.

Traiul, viețuitul, conferentiatul în fața unei săli sporește plăcutul vreunui discurs, dar poate și amplifica năzbîtii neplăcute, precum cele amintite de mine pe aici. 

Alt lucru ce-mi zbură prin minte fu, cînd deja mă aflam în Poiană (altminteri în pantă și de vreo 20 x 10 metri), fu imaginarea, cam din tot rărunchii, că mă aflu la data premierei locului (mai exact a Văii Spălăturii), de către Nicu Comănescu și Ion Șincan, în octombrie 1932. Parcă a trecut pe lîngă mine un om destul de rece (ca temperatură umană), mai exact Nicu, și mirosind nu doar a ins străin, dar și emanind un ceva - cu precădere olfactiv - al acelor vremuri străine, căci sint duse de mult - a ceea ce aș putea numi acel deceniu. Acel timp.

Altfel de miros în șifonierul de acasă. Dar și al sudorii din ascensiune. 

Ca să vezi, ce țîșnește omului prin minte.

PS

Posibil ca documentul să fie update-at, căci scriu pe fugă acum, înainte de a pleca matinal spre job.