Furia.

Pe cînd (răs-tot) lucrez la capitolul Cuxi, realizez ca o fac în baza unei vehemențe generate de modul în care au tratat aceia (Mititeanu and co.) observațiile mele.

(la o adică, sesizasem un asemenea fenomen general, în ce ma privește, în introducerea la Addendum, în Sus la munte...) 

Care vehemență, tehnic vorbind, decurge din furie. 

Pe felie, ma mai alint eu c-ar fi acolo deranj ca nu sint acceptat în lumea bună, dar în practică ma ia strechea, văzînd de pildă cum fratele Mititeanu ma face de tot felul pe blogu-i, dar la urma nu doar ca nu îmi prezintă (onest, adică fără afirmații inventate) punctul de vedere, dar afirma senin ca nici nu vrea să-l cunoască. 

http://www.dinumititeanu.ro/Despre%20cartea%20%E2%80%9DSingur%C4%83tatea%20verticalelor%E2%80%9D

Asta sub pretexte care ma înfurie încă o data, căci vin din partea cuiva ce ridica, prin alte părți, ode bunului simț. 

http://www.dinumititeanu.ro/Muntele%20%C8%99i%20bunul-sim%C8%9B

Pe așa fond, ipotezele, ori măcar exprimarea devin tot mai îndrăznețe.

Privesc de pildă la triunghiul Cuxi - maica-sa - Mititeanu, și l-aș trece în categoria amoros. Nu neaparat unul sexual, însă alt ciment - în afara dragostei - nu vad unind lucrurile acolo.

Pe felie, și ducind lucrurile în metafora celor care trag o ridiche imensa din pămînt, afecțiunea principala o primește Cuxi. Urmează apoi maica-ta, care primește mai mult decit dă, de la următorul component al triunghiului, Dinu Mititeanu.

Ce-i vine ultimului a se băga în poziția aceia, ce compensații interioare capătă, ramine de cercetat. 

*

"Întrebările aduc răspunsuri" 

Teoretic, sint eu într-o ureche. Dar cite asemenea blasfemii nu (mi-)au devenit banalități, în timp... 

Mi-aduc aminte cit de tare m-am jenat, după întîia ocazie (2006?) cind mi-a mirosit cartea lui Cuxi a fi, de fapt, scrisa de alții... Și am scris asta pe net, fie și foarte pe departe. 

A trecut.