Am redescoperit ieri prezentarea pe care o făcea Andrei Badea, acum un an și ceva, cărții (mele) Sus la munte, la izvor. O și uitasem (sau, în fuga acelor momente, mi se păruse comercială și atît. Mi-a făcut mare plăcere, mai ales întrucît mă nimerisem în niște ceasuri sufletești mai puțin faste.
Am dat de ea cu ocazia unei postări aniversare, pe care acel confrate o face legat de înaintașul Nae Dimitriu (1899-1966).
La acele rînduri, am simțit destul de mult conformism (nici nu-i obligatoriu altfel), și pe care brusc am fost tentat să-lo risipesc/zgudui - printr-un mijloc ce-mi stătuse pe limbă a recomanda, cu o zi-două înainte, și unui alt cunoscut. Și anume un plus de creativitate. Să treacă și de la ei, din ideile lor.
Pînă una-alta, mi-am zis - fără să gîndesc prea mult - că Nae D. ar merita un material nou. Căci , eu unul, simt că s-ar putea aduce informații ori unghiuri noi despre el.
Pe așa fond, poate și vrînd să mă dau deștept (și implicit om), scriu pe acea filă a lui Andrei că ar fi loc de un material, unul care - îmi pare de acum - ar fi de două ori iconoclast. Mai exact ar călca binișor (și neplăcut), obișnuința publicului).
Întrucît a început să mă lase memoria, am realizat după un timp că un așa material se află ieșit deja, mai exact sub forma unui articol ieșit pe net mai demult (ar apoi șters...) și cuprins deja în cartea amintită mai sus. E vorba de o paralelă Dimitriu-Baticu-Cristea.
În afara de aceasta, mi-au sărit în minte două lucruri privindu-șl pe Nae Dimitriu. Unul ar fi spusele lui Lică Ionescu (1900-cca 1987) ce deplîngea că fumatul a prins rău lui Nae, căci poseda un gît destul de sensibil (așa spunea Lică). Al doilea moment privește incinerarea lui Nae D., despre care scrie fugar Sorin Tulea. La toate acestea, inevitabil te întrebi - mai ales dacă ai trecut de vîrsta a doua - cum i-or fi fost anii din ultima parte a existenței. La aceasta mi-a dat ghes mintea a scotoci - indiscutabil nepoliticos -, fie și pe calea supozițiilor.
Oare cum arăta un dat cu părerea despre viața mea, peste 25, 50 ori 100 ani? Nu-mi spuneți aici că aș vrea eu așa băgat în seamă, atunci...
Că veni vorba de Lică Ionescu, tot mi-am spus să extrag din cele două lungi scrisori pe care mi le-a trimis (1987?), însă demersul mi-a fost descurajat și de lenea-mi, dar și de un oarece infantilism al relatărilor, cu un vizibil subiectivism (altminteri delicios).
PS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu