„”La 35 de ani de la ultima lui ieșire pe munte, Cuxi e omagiat din nou de către membrii Clubului Alpin Român, la memorialul din...”
Nu-mi cade fisa, de unde succesul vorbei a omagia.
Mă întreb, mai exact, ce e nemaipomenit omagia pe careva. În a-i da tot, iar el a sta superior deasupra.
Dincolo de faptul că nu oi mirosi nuanțele, acelei stări publice/colective (domeniu în care stau prost), cred că e și mulțumire că un vreunul mai puternic decît noi nu ne face rău.
Că l-am îmbunat.
Poate părea o aiureală/năzbîtie/răutate ce spun, dar pentru așa vorbe au fost inventate inconștientul și, implicit, psihanaliza.
PS
Ideea de a omagia este o formulă socială, ce-mi pare sa conțină și reacția de luat. Mai exact "Faci aia sau aia...". Te entuziasmezi, față de cel omagiat. Și faci corp comun cu ceilalți mici, din jur.
Ca veni vorba, pe cînd îmi imaginez o asa sală, sentimentul care ma traversează este de invidie. Pe bunăstarea lor socială, și mai puțin pe vreo deficite rîzătoare existență acolo.
De aici, de la recunoașterea mea, întîi reacție îmi este ca adversarii vor face marca de acea invidie (uitind, ca de obicei, a răspunde punctual ziselor mele anterioare care au ajuns sa ii deranjeze).
Cheia situației o constituie aici faptul dacă acel mărturisitor se jenează excesiv, ori măcar mult timp de zisa lui. Dacă nu, acei adversari au un pic de problemă. Asta și pentru ca acela solitar poate zice "Comunicați-mi si mie, va rog, care e problema...". Iar apoi sa pornească la dibuit de-altele, ale sufletului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu