Balta Văcărești

Am tras azi o tură pe tărîmul frate mai mic al muntelui (în viziunea mea barim), și anume Balta Văcărești (mă refer la mersul prin zone montane accidentate)

Comună li-i panica.

Sau nesiguranța accentuată.

Dar apoi drumurile se despart.

Mă uitam că unul din lucrurile cele mai tulburătoare la mersul prin necunoscutul stufului este faptul că știi realitatea doar un metru în jur. Restul devine necunoscut și destul de îngrijorător.

Dacă mai ai sub încălțări un sol de baltă secată toamnă, unde mai că simți o vietate adormită, sentimentul dintîi se accentuează.

Se accentuează delicios.

**

Apropo de Baltă Văcărești (alții îi spun Parc), mă uitam către lumea bună care se preumblă pe acolo.

Și față de care nutresc invidie, nu atît pentru junețea lor, cît pentru școlire, pentru corzile de vioară personală pe care le au mai frumos acordate, decît mine (avantajul să se fi născut la niște decenii după subsemnatul...).

Păi.

Nemernică idee mi-a traversat mintea.

Cum naiba o arăta cei care similar, îi vor complexa pe respectivii, peste vreo 30 ani?

Cum va fi tehnica, pe atunci? Și legat de care mintoșii de azi, fie și nițel afectați de vîrstă, își vor recunoaște limitele

Le fac prezumție că vor ieși din casă / nu vor fi doborîți sufletește de numărul anilor...