Conflict Nae Dimitriu - redactorul-șef al Buletinului ONEF, 1931-32

Cele mai palpabile momente ale prezentului devin cîndva istorie.

De pildă situația fără trecut și viitor, pe care o trăim cu toți porii.
Aici, acum.
Eu, cînd scriu aieste, și văd universul ca aparținîndu-mi, pe cele două mari coordonate ale lui: timp,spațiu.

Dar la un moment dat va fi doar o chestie din trecut.
Și uitată.

Asta, dacă nu s-o uita vreun condei din viitor la zbaterile sale.
Scrisa decurgînd din așa uitat fiind inevitabil însă neinteresînd decît vreunul doi, și oricum între o felie și alta a vieții lor prezente.

E regula de funcționare a Vieții.
Și presupunînd că cineva se va apleca, în viitor, asupra faptelor noastre.

Zisele de mai sus pot părea dramatice (dacă nu acru-senecte), dar ele numai frăgezesc un pic publicul, în privința subiectului ce am a expune.
(vezi PS2)


Înaintașul Nae Dimitriu este, la debutul deceniului patru al veacului trecut, într-o perioadăde grație. A descoperit abruptul montan, drumurile curajoase pe acolo, și se află în culmea emulației.
Între altele, publică la gazetă despre ascensiunile sale.

Există două tipărituri care-i găzduiesc scrisele: cele de actualitate, gen „Am făcut tura cutare, la data cutare, și cu repere generale X și Y”, în Gazeta Sporturilor. Și cele mai așezate, în sensul descrierilor de drumuri, dealungul zidului de Piatră al Bucegilor - în revista Educația Fizică, buletinul a ceea ce era numit în epocă Oficiul Național pentru Educație Fizică.

La GS, nu chiar lesne de mulțumitul Nae Dimitriu nu știu să fi avut probleme (de bețe în roate), ceea ce i se întîmplă însă la Buletinul Onef.

Iată-le, în descrierea celui care avea să înființeze (peste vreo doi ani) Clubul Alpin Român:

„“Sînt aşa de furios de (Buletinul, n.n.) ONEF... Am dat acum două luni la Onef Coştila şi Seaca. Secretarul de redacţie – un «om căpitan» oarecare, considerîndu-se şi literat, s-a apucat să-mi corecteze articolul. Iată o mostră [...] Respectasem acea «consecuţie a timpurilor» pe care «don căpitan» pare-se că o ignorează [...]

Sînt consternat! Tot articolul mi l-a modificat conform exemplului de mai sus. Inutil să-l mai înjur, m-a distrus. Pentru Buletin am pregătit (şi-l voi da pentru publicare numai după ce don căpitan mă va asigura c-o s-o lase mai moale cu ortografia română) Gălbinele, Seaca (Coştila) şi V. Ţapului – porţiunea parcursă şi Brîna Mare [...]

Articolul Coştila-Seaca, deşi speram să cuprindă 5-6 pagini de revistă (a se înmulţi cu lei 300) a intrat în (leşin !!) 2 pagini și jumătate, fiindcă acelaşi căpitan a găsit că un articol scris cu corp cît mai mic (corp 18 !!) este mai elegant. Elegant, dar minuscul! Ca şi onorariul, mama lui de cazon literat. 600 de lei un articol de peste două mii (2 000) de cuvinte reprezintă 14 000 de metri parcurși şi aproape 3 000 m diferență de nivel. După cum vezi, 4 centime metrul liniar parcurs descris, 20 de centime metrul de activitate, 30 de centime cuvîntul! Monstruozitate! Păi să nu le fac o peltea [...] şi să le întind o frază pînă o căpăta sunetul celei mai subţiri corzi de vioară?...”

(scrisoare către Radu Ţiţeica, 27-28 ianuarie 1932).

Nu am pe moment facsimiluri după acele articole din Educația Fizică,  stilul lor va fi preluat peste doar un an - cu minime schimbări -, în articole similare din Buletinul Alpin.

Nu mi-am bătut capul cine va fi fost acel don căpitan, pînă cînd un vals pe net m-a dus în dreptul unui personaj cunoscut mie, din altă parte (a istoriei montane). Și despre care am aflat că a lucrat la Buletinul ONEF. 
În calitate de redactor-șef mai exact, și încă în perioada necazurilor lui Nae Dimitriu amintite mai sus.

Este vorba de Ioan Dimăncescu (1898-1951).

El este numit în 1928 în acea poziție. Nu știu dacă se află și peste trei ani în funcție, nici nu există vreun semn că ar fi plecat de acolo.

(imagini preluate de aici)

Dimăncescu a înființat în vremea liceului una dintre primele grupări cercetășești de la noi, iar în paralel a fost un apropiat al activităților pe munte. Între altele fondează asociația Peleș din Sinaia (1923). Va servi pe Carol II (director al Educației Fizice și Sănătății, 1938) dar și regimul mareșalului Antonescu, în nou-creata organizaţie Munca Tineretului Român, 1942-1944.Nu apucă să o facă și cu cel comunist, care îl trece în rezervă (e colonel în acel moment).Moare prematur (dar, totuși, în libertate) în 1951.

Legat de acel conflict Dimitriu - redactorul-șef al Educației Fizice, nu e de pierdut din vedere eventuala ciocnire de orgolii, cît și faptul că omul revistei drămuia cum putea, banii primiți pentru funcționarea publicației...

PS1
Am avut la un moment dat un clinci cu un nepot al lui Ioan Dimăncescu, care în ultimii ani a dus pe net o interesantă campanie în memoria bunicului său (și a fratelui acestuia, Dem).

Pe o filă din trecutele mele bloguri, între altele, am remarcat privirea tristă a lui Ioan.

Nepotul (Alin) - ce va fi nimerit acolo printr-o benignă căutare Google - m-a presat să șterg acea postare, inclusiv cu amenințări de intervenit la mai marii netului/Blogspot.

Aș minți să ascund că m-a tulburat acel stil, dar i-am rezistat totuși.

Altminteri găsesc interesante materialele postate de Alin, chit că obiectivitatea nu bate recorduri, pe-acolo...

PS2
Ideile aparent ciudate din debutul articolului mi-au venit pe cînd constatam că despre alpinismul românesc postbelic nu s-a scris (exceptînd „Pe crestele Carpaților, 1984) mare lucru.
Or, în ciuda vulcanului din prezent a ceva, rămîne după el cenușă ori chiar nimic, dacă nu binevoiește vreun urmaș a scrie despre el.

Poate subiectiv (grandoman?) spunînd, istoria alpină interbelică are parte de amănunte precum cele de mai sus. Nu și deceniile  care vin după acea epocă.

Și zău că mi-ar plăcea, pentru a folosi un termen la modă, să ascult povești legate de subiect - inevitabil produse de alții.