Aș puncta din start că ocupația de mai jos nu e cea mai măreață din lume (poate, dimpotrivă), după cum nu e obligatorie să o împărtășească și alții... E vorba de-a lua o felie (altminteri mică) de istorie și de a-ți pierde vremea cu ea.La adică, cu o evadare mică din realitate (și în roz) cu toți sîntem datori...
A răsfoi un vechi jurnal personal îmi readuce aminte fapte, vorbe de care uitasem. Un înaintaș montaniard, de pildă, îmi preciza cîndva că în poza x, luată la Padina, se întîmplă să fie cu capul pe umărul colegului de ture Petre Bălăceanu.
Ultimul, suind una ori alta prin abrupt (și înființînd alături de alții o grupare alpină existentă și azi), dar văzîndu-și de meserie totodată.
Bălăceanu ia parte la premiera de iarnă a Rîpei Zăpezii din Bucegi, foarte probabil în calitate de secund al lui Nae Dimitriu
Lucra la Banca Națională a României (stau și mă întreb dacă poate exista amănunt mai onorant pentru actualul Club Alpin Român, decît să-și fi avut nucleul în această importantă instituție - una altminteri nesupusă fluctuațiilor votului universal).
Imediat după întoarcerea urmelor din 1944, activează în Partidul Comunist, foarte probabil ca șef al compartimentul economic (așa glăsuiește cel puțin o informație, necontrazisă de alte surse).
Bineînțeles că la acest stadiu al discuției se poate lua pe calea vituperației, că ce infect a fost acel Bălăceanu (de s-a dat cu alde comuniștii). Prefer însă a medita cum se vor fi petrecut lucrurile.
Cum va fi stat cu simpatiile în acea direcție, și cît va fi fost uman interes - de care altminteri am îndoieli că se află lipsit vreunul dintre noi...
Este președinte BNR („Banca de stat a Republicii Populare Romîne”) în două rînduri, în 1953-1957. Nici acum și nici înainte nu are vreun rateu în fața stăpînirii, căci nu ajunge precum colegul Vijoli (la pușcărie, o vreme), ba chiar este apoi numit în diplomație.
Și nu oriunde, ci ministru plenipotențiar în Marea Britanie (1957-61), pentru a trece apoi Oceanul, inițial ca șef de legație, iar ulterior ambasador - în SUA.
Bineînțeles că la acest stadiu al discuției se poate lua pe calea vituperației, că ce infect a fost acel Bălăceanu (de s-a dat cu alde comuniștii). Prefer însă a medita cum se vor fi petrecut lucrurile.
Cum va fi stat cu simpatiile în acea direcție, și cît va fi fost uman interes - de care altminteri am îndoieli că se află lipsit vreunul dintre noi...
Este președinte BNR („Banca de stat a Republicii Populare Romîne”) în două rînduri, în 1953-1957. Nici acum și nici înainte nu are vreun rateu în fața stăpînirii, căci nu ajunge precum colegul Vijoli (la pușcărie, o vreme), ba chiar este apoi numit în diplomație.
Și nu oriunde, ci ministru plenipotențiar în Marea Britanie (1957-61), pentru a trece apoi Oceanul, inițial ca șef de legație, iar ulterior ambasador - în SUA.
Nici schimbarea de lider al României nu-l va afecta în exces, fiind în 1969-71 ambasador în Tunisia.
Moare în 1975, la 69 ani.
Prezentarea mea nu este una elogioasă, dar - iar asta este vizibil - nu-i caută bube în cap (la o adică, se poate și asta, pentru ține neapărat).
În paralel, mi-aș recunoaște în materialul de aici plăcerea jonglatului infantil cu oameni și fapte istorice. pe care mi le aleg, iar apoi înfrățesc după cum doresc...
Tot omenește-i să te proiectezi - mi mult ori mai puțin - în vreun seamăn. În reușitele lui.
„Stai, că ăla e mort...”
Nu, la asta nu mă proiectez. Mai exact inconștientul nu are așa resort, în situația de față.
PS
Fotocopii după Buletinul Alpin realizate de Cristi Cuțurescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu