(in)succesul postăărilor mele polemice

Sînt primul ce realizează cît succes, la amicii Fb, au postările mele polemice. Adică nu prea.
Însă revăd scrisele unui distins montaniard și zău că se pretează unor lecții. Despre cum procedează șmecherii, cînd vor să te ducă...

„Așadar nu mă simt îndemnat a citi cartea; doresc a evita binecunoscute ”șopârle” și ipoteze năstrușnice, nu doresc să mă încarc cu energie negativă, nu vreau să cunosc ”argumentele” aduse în problema Cuxi de criticul și detectivul literar MO. Nu doresc o polemică cu Domnia Sa, ar fi inutilă.”

Începînd un pic cu coada...
În momentul în care cineva spune că nu vrea o polemică, uită-te dacă nu a și pornit-o, iar în paralel ar vrea să nu răspunzi - cum s-ar spune, să dea numai el...

Apoi.
„Criticul și detectiv literar”
Omul nostru (Dinu Mititeanu pe numele său) mizează pe oboseala publicului său. Care deși posedă (multe) diplome, are oroare nu doar de cărțile școlii, dar și de muncit mintea,
Pe așa fond plasează D.M. vorbele cu pricina.

Drept urmare, e foarte posibil ca niciunii din acea tabără - orator și public - să nu fi priceput ce e aia critic literar. Dumnealor se află la stadiul în care acea ocupație li se pare și prețiozitate, și inutilă.
Pe așa fond, Dinu Mititeanu nu mai răspunde obiecțiilor preopinentului. Mai exact este nemulțumit a nu-i fi ascultate argumentele, dar el însuși e la stadiul „nu vreau să cunosc <argumentele> aduse în problema Cuxi”.

Tot pe acolo, privesc rezervele pentru ceea ce dumnealui consideră „binecunoscute <șopârle> și ipoteze năstrușnice, nu doresc să mă încarc cu energie negativă”
Asemenea afirmații vorbesc, în opinia mea, atît despre orator, cît și despre susținătorii cărora li se adresează.
Culmea ironiei (dar sustenabil psihologic), dumnealui reclamă șopîrle, însă lansează din plin așa ceva. Sînt afirmațiile despre ipoteze năstrușnice, respectiv încărcare cu energie negative.

Din acest stadiu, părăsind pe d. șarlatan, e de observat calitatea de frunză în vînt a publicului domniei sale. Dacă cineva îi lansează acele ipoteze (eventual plus șopîrle), respectiv perspective de energizare negativă, acela nu e în stare să răspundă: „Glumești, prietene...”
(pe o treaptă superioară se află: „Mai zi, dom'ne, că-mi merg la inimă!...”).
Pur și simplu, ghicesc acolo un tip uman care nu posedă gard. Îi intră în 'curte' orice sugestie circulă pe uliță.

Mă îndrept spre încheiere cu o vorbă din arsenalul juridic vestic.
„Ai dreptul să taci. orice spui va putea fi folosit împtoriva dumitale la proces”
Dl Mititeanu îmi servește din plin pietre de moară. Pentru dumnealui. Pe de altă parte, îl pot înțelege. Mai exact vedea miza, Iar în același timp caracteristicile locului. El are a pierde pe de o parte Cultul Cuxi. Pe care și l-a dorit arzător, iar în paralel a făcut eforturi pentru a-l ține în atenția categoriei de public alese.

Dincolo de asta, riscă ceva mai mult.
Și anume să se facă de baftă/rîs, în fața publicului său (puteți adăuga aici categoria celor care l-ar lua de Constructor de mituri, și doritori să calce în siajul lui Cuxi, cu ale lor moaște Torok).

Condițiile umane, ale celui de la 'pupitru', cît și din 'amfiteatru' opresc vreo mea culpa, vreun marșarier în situația dezbătută de mine. Dar la o adică, e treaba lor.

În ce mă privește, îmi asum eventuale reproșuri legate de acțiune (eventual și de fire, primită cadou la naștere).
La o adică, cel mai bun mod de apărare este să aduci adversarilor detalii suplimentare, la așa acuze.
Îi liniștești.

Totul se trage din particularitățile situației. Niște oameni de trib au de a face cu un paria. Fiecare posedă atu-uri, cît și dezavantaje.

PS
Pe cînd corectez (cît de cît) cele de mai sus, zăbovesc asupra folosirii ghilimelelor.
Cine le plasează în exces - pe pildă în cazul ideii de șopîrle - nu are idee că o minte destupată realizează iute contxtul în care se vorbește de ea.
Nu are nevoie de ghilimele, pentru a ști că un Toma Caragiu, într-un scheci celebru, nu are în vedere reptile.