MUNTE. Uman. Amabilități cu o doamnă Păvăloiu

Pomeneam, într-o recentă tipăritură, despre modul cum își apără iubitorii de Statui locul lor de simțit bine.

Mai exact cînd apare pe-acolo vreunul care afirmă că, totuși, 1 + 1 egal 2, nu 3 ori zero, cum spun dumnealor.

Prin motive pe care le găsesc justificate (ca tot ce emană dinspre Dumneaei), natura a făcut ca acolo să existe o zonă fără legătură cu exteriorul (și de unde să vină corecturi ca ale mele).

Ea poate fi deranjată doar de indivizi solitari. Nu de vreo altă entitate.

Grupuri precum acestea din urmă sînt ocupate cu alcătuiri asemănătoare, unde să se simtă bine. Și nu sînt tentate a lăsa acel roz, pentru a se război cu altele.

Dacă prin absurd apare așa nevoie, ele sînt suficient de puternice pentru a elimina celălalt grup.

Deci rămîne doar posibilitatea grupului ce-i deranjat de vreun individ solitar.

În condițiile date, și cu mica grandomanie a celui îmbătat cu roz, o preocupare primordială a acelora este de a descuraja atacatorul / incredulul de valorile dumnealor.

Descurajatul merge pe două direcții conjugate: sublinierea că ei sînt mulți, iar rătăcitul singur, după care demersul trece în dispreț / umilire. Acțiunea întărește sentimentul de bine nutrit anterior de respectivii, în acea zonă de simțit bine.

Dădusem în acea tipăritură exemplul modului cum au răspuns oameni ai trustului România Pitorească unei observații a subsemnatului.

Se prea poate ca, în așa gest de apărare/respingere, să conteze numărul celor stuchesc spre intrus. Adică să nu fie nici prea mare, nici prea amic - extremele pe-acolo fiind posibil să dăuneze Zonei (am numit-o în amintita tipăritură Cocoon).

Zic asta observînd că în clinciul cu RP au fost trei, iar în diferendul cu niște fani ai lui Dinu Mititeanu, tot așa (au intervenit doar simpatizanți a la „Mișto carte, a lui Cuxi”).

De data asta, în disputa privind cartea „Singurătatea verticalelor”; toți sînt vehemenți (nu mai există și un 'good cop', care să te asigure de înțelegere, pentru singurătatea-ți).

Vărf de lance e Alexandra Păvăloiu. Și care intervine în condițiile în care subsemnatul nu a apucat să spună ceva, în acea porțiune de comentarii, a rîndurilor lui Dinu Mititeanu, preluate de Clubul Alpin Român.

https://www.facebook.com/clubulalpinroman/, postare din 25 aprilie

Oamenii de acel tip, al fanilor Statuilor, intervin (absolut omenește!) doar cînd se află siguri de victorie. Un adversar puternic le taie acest apetit.

Este drept că nu prea au avut de-a face cu așa ceva, altfel ar fi intuit că le poate sosi în drum acel tip uman, respectiv ar fi fost cît de cît antrenați pentru o dispută altfel decît în ograda lor.

Avusesem anterior un diferend cu această Alexandra Păvăloiu, cel pornit pe fila Fb a lui Dinu Mititeanu (nominal, aceea este a consoartei...). Previzibil, nu ne-am înțeles.

Distinsa găsește cuvenit să intervină la comentariile celui de-al doilea material Mititeanu (pe problema cărții contestate de mine).

Asta, pentru că mirosise a nu fi suficient demersul maestrului, iar în paralel avînd un cui împotriva subsemnatului. Și anume că i-am ținut piept, asta în condițiile nu există ca un venetic să învingă în cocoonul nostru drag (permiteți-mi această licență).

În paralel, există eterna iritare (a membrilor de rînd din Cocoon), cînd se atentează la poziția Statuilor de acolo.

Revenind la natura scenei unde se produce doamna Păvăloiu, există acolo doar-de-ai-noștri. Sau în cel mai rău caz neutri manevrabili.

Cu toți au nevoie a fi întăriți în actuala lor poziție, evitîndu-se dezumflări ale alor noștri, respectiv treceri ale neutrilor la adversar.

.

Păvăloiu (pentru prima dată în viața mea nu adaug numelui de familie al unei femei titulatura doamnă/domnișoară ori măcar prenumele) marșează pe gesturi cu succes la publicul său.

În primul rînd îl asigură că cel supus oprobriului este singur, mai exact că asemenea dumneaei gîndește „toata lumea cunoscuta mie din alpinismul romanesc”

Doar aparent există acolo nuanță („cunoscută mie”), căci următoarea afirmație nu ține cont de restul lumii alpine:

„Am ajuns /.../ la concluzia ca dansul are nevoie de un pic de sprijin psihologic sau macar cateva excursii prelungite la munte pt eliberarea endorfinelor”

 

Genul de amabilități din citat este dobîndit în urma exemplului apropiaților - nu o dată cei din copilărie -, respectiv observînd că are succes. Mai exact preopinentul pleacă de acolo, jenat ori măcar bolbosorind furie. Asta, ca scop al frumoaselor vorbe...

Iar aici fiind de precizat că acela care te trimite la psiholog (pe vremuri se spunea „la Spitalul 9/de nebuni”), nu voiește vindecarea ta acolo, ci să te plasezi tu singur, în discuția de față, într-o postură inferioară.

Bineînțeles că în acest demers, al dnei Păvăloiu și celor ca ea, nu se ia în calcul că adversarul le-ar putea răspundă, la acele amabilități. E acolo doar un (altminteri nefilosofic) trăit-clipa. Benchetuim / ne simțim bine acum. Și neexistînd un mîine cînd nu vom mai benchetui (ci vom savura durerea de cap, plus nota de plată).

Zic asta pentru că, totuși, adversarul poate glosa și el, despre subiectele pe care le-ai adus în discuție. Inclusiv despre ale endorfinelor.

Sau pe alte subiecte, după cum a învățat dumnealui că poate fi rănit mai tare - pe stil Freud să spunem - un om.