Plăcuțe funerare. A altora, și a subsemnatului.

Placa funerară pusă pe locul dispariției (astă iarnă) a unui stimat montaniard îmi pune în lucru imaginația...  Oare cum mi-ar plăcea să(-mi) fie, o așa placă? .
Din start mi-aș dori un font mai serios. Iar din acel stadiu treburile se încurcă. Căci sufletul ni-i una, rațiunea alta.

Mi-ar plăcea ca, în grota din ceea ce-aș numi Prispa Întreruptă (la nivel Brîu Gemenelor, între albișoarele Brîului și Crucii) să rămînă după mine o placă de maximum 15 x 25 centimetri. Și pe care să stea gravată mică o floare, de înălțimea textului ce urmează, apoi 'Mircea O.”
Ea fiind pusă relativ discret, acolo. Undeva relativ jos, și pe stînga.

„Nu vrei și cheia de la casa de bani, dle Ordean?”

Chestia asta mi-aș dori-o dacă NU mă prăpădesc pe munte. Dacă da, ar fi nițel ca-n filmele cu naivi... Mi-aș dori o placă avînd pe ea doar „Mircea”, tot discret (căci mă aflu om timid), dar pe Brîul lui Rafail, imediat lăngă Valea Spălăturii (Caraiman, Bucegi).  Iar prăpăditul montan cu pricina avînd multe șanse să se petreacă prin alte părți.
Rațional vorbind, nu e ok, însă așa vrea sufletul, actualmente (căci pînă mîine nu știi ce poziție mai îmbrățișează).

În ce privește zisele despre Mugurel Ilie (căci despre el e vorba), mi se spune că forma de-acolo a fost dorită de mama lui (deși am îndoieli că ei i-a dat prin cap a menționa 'ghid montan').

Gustibus.

La chestiune, apropo de cum vor scrie ori face alții, după moartea noastră, îmi amintesc glumele lui Nae Dimitriu (fondator al Clubului Alpin Român) pe acest subiect.  Mai în glumă, mai în serios, și pentru a evita deformările gazetelor:

„Ori de cite ori voi pleca la munte să las [...] un mic articolaş asupra împrejurarilor morţii mele viitoare. Totul pus în plic, iar pe acesta menţiunea Bun de publicat după moartea mea. Ar fi singurul mijloc să cruţ imaginaţia gazetarilor de atîtea eforturi”

Că veni vorba, fruntașii de azi ai CAR au multe calități (grație cărora, între altele, duc formațiunea înainte) însă nu-mi pare a fi moștenit de la cei doi fondatori - Dimitriu, respectiv Baticu - prudența în fața textelor care le ajung sub ochi.