”Muntele a fost si este balsamul ce mai bun,pentru viața pentru trăire.Ori cât eram uneori de supărat sau trist,muntele mă lua sub oblăduirea lui,ma mângâia si ma înveselea imediat,uitand de amărăciuni.”Eu unul m-am lecuit de omnipotența muntelui pe la 30 ani. Atunci am constatat că aveam, de fapt, două proptele mari în viață. A doua era amorul pentru o doamnă oarecare (cu care aveam altminteri doi copii).
Cînd a picat acel al doilea reazim (căci se mai întîmplă). muntele singur nu mi-a mai putut sușține echilibrul.
Nu spun că l-am înjurat ori l-am abandonat, în urma unei așa constatări, însă barim de atunci i-am știut limitele.
Și mai tare i-am știut limitele la dublul vîrstei pomenite mai sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu