Colecția Joszef Habicher, cît și aici, anul 2015.
Trăsesem acum niște decenii (1987) la d. Lehmann. Ieșit la aer prin oraș, descopăr într-un magazin numit pe atunci Consignația două mașini de scris (mecanice: predecesoarele computerelor).
Aveau prețuri între 2200-2800 (moneda de atunci, 2800 era cam un salariu de muncitor mediu). Neavînd bani la mine, am revenit în două zile.
Venit probabil cu noaptea în cap din București, cu cinci minute înaintea deschiderii magazinului eram la ușă. Unde înaintea mea era deja un cetățean. Și care ochise mașina de scris mai ieftină. Peˇcare o țintisem eu!!
Nu socotisem să iau bani de acasă și pentru eventualitatea că ar mai fi fost de găsit doar a doua, mai scumpă. Nițel cătrănit m-am întors la nea Lehmann (consignația se nimerise a fi la vreo 75 m de casa dînsului).
Inevitabil i-am spus motivul indispoziției, la care dînsul m-a spus: „Îți dau (împrumut) eu diferența”.
Nu-mi dăduse prin cap așa ceva, căci mă simțeam totuși un străin, care îi ateriza din cînd prin cînd în casă (dînsul avînd probleme cu persoane - cunoscute sau ba - care voiau să-l ușureze de una ori alta).
M-a făcut fericit (i-am returnat curînd suma, prin mandat poștal). Asta în condițiile în care îi scosesem la aer în acea zi, la Brașov, și pe cei doi băieți ai mei, la vreo 7-8 ani atunci.
Și m-am întors la gară, apoi la București, cu măgăoaia (vorba bine, dar nici ceva de dus în pungă de plastic nu era) în brațe.
Într-un fel norocul a fost de partea mea, căci a fost o mașină de scris dulcică, dar și solidă.
Deja, în personalul spre București, pocăneam (fiind total începător) la tastele ei, în vreme ce peisajul Timișelor (sic) defila dincolo de geamurile trenului..
Altminteri era o sculă destul de subversivă în ochii autorităților comuniste, mai ales de cînd Radu Filipescu executase prin intermediul ei afișe împotriva stăpînirii (1983).
Un gînd bun spre nea Lehmann, și cu acest prilej!
PS
„Sus la munte, la izvor”, în prima lui (i-aș spune- ediție, la acea mașină de scris a fost 'bătut'.
.
Au!
Brusc îmi aduc ce probleme erau cu procurarea hîrtiei de scris... Mi se pare că la un moment dat, pînă să pice Ceașcă, m-am luat după nea Nae, luînd de la librărie un fel de hîrtie de împachetat, grosieră cît și dublă ca dimensiune, pe care o tăiam la jumătate.
Aveau prețuri între 2200-2800 (moneda de atunci, 2800 era cam un salariu de muncitor mediu). Neavînd bani la mine, am revenit în două zile.
Venit probabil cu noaptea în cap din București, cu cinci minute înaintea deschiderii magazinului eram la ușă. Unde înaintea mea era deja un cetățean. Și care ochise mașina de scris mai ieftină. Peˇcare o țintisem eu!!
Nu socotisem să iau bani de acasă și pentru eventualitatea că ar mai fi fost de găsit doar a doua, mai scumpă. Nițel cătrănit m-am întors la nea Lehmann (consignația se nimerise a fi la vreo 75 m de casa dînsului).
Inevitabil i-am spus motivul indispoziției, la care dînsul m-a spus: „Îți dau (împrumut) eu diferența”.
Nu-mi dăduse prin cap așa ceva, căci mă simțeam totuși un străin, care îi ateriza din cînd prin cînd în casă (dînsul avînd probleme cu persoane - cunoscute sau ba - care voiau să-l ușureze de una ori alta).
M-a făcut fericit (i-am returnat curînd suma, prin mandat poștal). Asta în condițiile în care îi scosesem la aer în acea zi, la Brașov, și pe cei doi băieți ai mei, la vreo 7-8 ani atunci.
Și m-am întors la gară, apoi la București, cu măgăoaia (vorba bine, dar nici ceva de dus în pungă de plastic nu era) în brațe.
Într-un fel norocul a fost de partea mea, căci a fost o mașină de scris dulcică, dar și solidă.
Deja, în personalul spre București, pocăneam (fiind total începător) la tastele ei, în vreme ce peisajul Timișelor (sic) defila dincolo de geamurile trenului..
Altminteri era o sculă destul de subversivă în ochii autorităților comuniste, mai ales de cînd Radu Filipescu executase prin intermediul ei afișe împotriva stăpînirii (1983).
Un gînd bun spre nea Lehmann, și cu acest prilej!
PS
„Sus la munte, la izvor”, în prima lui (i-aș spune- ediție, la acea mașină de scris a fost 'bătut'.
.
Au!
Brusc îmi aduc ce probleme erau cu procurarea hîrtiei de scris... Mi se pare că la un moment dat, pînă să pice Ceașcă, m-am luat după nea Nae, luînd de la librărie un fel de hîrtie de împachetat, grosieră cît și dublă ca dimensiune, pe care o tăiam la jumătate.
Voi mai fi avînd prin arhivă cîteva așa file, care trebuie să fie mult mai numeroase în cele rămase de la nea Nae.Nici cu așa numita bandă, care se plimba prin fața bătăii brațelor cu litere nu era treabă ușoară, de procurat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu