Fără îndoială datorită vîrstei (avem 20, iar apoi spre 25 ani) pe unii i-am idolatrizat.
Fenomenul nu era ca în cărți, dar recunosc a-i fi privit ca pe niște mici dumnezei (sau măcar ca pe niște personaje din anturajul Divinului)
Fenomenul nu era ca în cărți, dar recunosc a-i fi privit ca pe niște mici dumnezei (sau măcar ca pe niște personaje din anturajul Divinului)
Să dau nume? Nu pot, nefiind probabil suficient de copt ideii, pentru a o face.
(potrivit regulii jocului de acolo, din suflet, ca puține ore sau chiar minute după ce ai luminat prin adînc, acela devine suportabil).
De exemplu Iosif Gheție.
În condițiile în care-i răsfoiam un articol despre Valea Morarului, iar eu eu fiind neștiutor al zonei (dar deja interesat), mi-am croit vag în minte o părere, un profil despre dumnealui.
Foarte vag, dar înalt.
Ea a rămas (în sensul că eu, cel de azi, pot coborî în magazia sentimentelor personale de altădată.
Genul acela de privit (și repetînd că el se flă și acum în mine, dar la arhivă binișor conservată) s-a mai domolit, dar nu foarte tare. El a fost legat, trebuie s-o precizez, de a NU-I ÎNTÎLNI FIZIC, pe acei idoli de tinerețe.
Pe un Alex Beldie ori R. Țițeica i-am întîlnit, nutrind mică dezamăgire că nu se află înalți, precum prevăzusem (și cu pipă, ar adăuga aici N. Baticu, care la vremea lui astfel și-l închipuise pe Peter Aschenbrenner).
Au existat persoane pe care le-am văzut (fie și măcar în poze recente) mai tîrziu.
Viorel Nicolaescu a fost una dintre ele (ori un amic al său din Brașov, spre care N. Baticu voise la un moment dat a trimite prin mine o scrisoare).
Departe de mine a găsi vreo vină lui Viorel, dar a fost binișor diferit, față de ce îmi închipuiam.
Mai mult, datorită firii mele cea tîmpită, m-au încercat curînd sentimente negative.
PS
E interesant că pe mine m-au bîntuit asemenea reverențe doar în tinerețe. Mulți alți, între care Dragoș Scurei, nu au scăpat de ele nici la bătrînețe...:
„Legende vii ale alpinismului romanesc ... si oameni deosebiti!”
(potrivit regulii jocului de acolo, din suflet, ca puține ore sau chiar minute după ce ai luminat prin adînc, acela devine suportabil).
De exemplu Iosif Gheție.
În condițiile în care-i răsfoiam un articol despre Valea Morarului, iar eu eu fiind neștiutor al zonei (dar deja interesat), mi-am croit vag în minte o părere, un profil despre dumnealui.
Foarte vag, dar înalt.
Ea a rămas (în sensul că eu, cel de azi, pot coborî în magazia sentimentelor personale de altădată.
Genul acela de privit (și repetînd că el se flă și acum în mine, dar la arhivă binișor conservată) s-a mai domolit, dar nu foarte tare. El a fost legat, trebuie s-o precizez, de a NU-I ÎNTÎLNI FIZIC, pe acei idoli de tinerețe.
Pe un Alex Beldie ori R. Țițeica i-am întîlnit, nutrind mică dezamăgire că nu se află înalți, precum prevăzusem (și cu pipă, ar adăuga aici N. Baticu, care la vremea lui astfel și-l închipuise pe Peter Aschenbrenner).
Au existat persoane pe care le-am văzut (fie și măcar în poze recente) mai tîrziu.
Viorel Nicolaescu a fost una dintre ele (ori un amic al său din Brașov, spre care N. Baticu voise la un moment dat a trimite prin mine o scrisoare).
Departe de mine a găsi vreo vină lui Viorel, dar a fost binișor diferit, față de ce îmi închipuiam.
Mai mult, datorită firii mele cea tîmpită, m-au încercat curînd sentimente negative.
PS
E interesant că pe mine m-au bîntuit asemenea reverențe doar în tinerețe. Mulți alți, între care Dragoș Scurei, nu au scăpat de ele nici la bătrînețe...:
„Legende vii ale alpinismului romanesc ... si oameni deosebiti!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu