[MUNTE] Răsfoiesc la un material din presa de turism

Pe cînd răsfoiesc la un material din presa de turism (vezi link la final postare), sesizez încă o dată stilul relației inegale dintre oameni.

(altminteri, dacă acel stil există, nu stau să-l interzic)

Care consacră pe unul puternic, iar pe altul slab.
Pentru că acesta din urmă își are socotelile lui („Mă taie barosanu dacă nu-i fac frumos!”), se nasc periile. Lingușelile.
Înălțările.
Cutare e nemaipomenit
(cei de la „România Pitorească”-s doctori în așa ceva, dar nu numai ei.)

Precum era în militărie. Prima dată erai mic și te frecau ăia mai vechi, apoi te învecheai tu și luai de urechi pe alții - asta dacă, firește, ăl mai mic nu vedea cu un dar sau te asigura că ce măreț te afli.

Din acest punct al expunerii mele, drumul se bifurcă, mai exact două subiect ridică două degete ca la școală - cum că vor să fie ascultate.
„Una mie sută lei, iar te rog pe cine vrei...”
Am ales.
Trupește zicînd.
Subsemnatul n-a ajuns la stilul de mai sus. Nu âșriu prin ce accident, preferă egalitatea. Cu țîncul, dar și cu șeful.

De unde mi se trage asta nu știu.
Pînă aflu, observ totuși că am mai dezvoltată putința de a intra în rezonanță cu celălalt. Care nu e doar un străin, de pupat undeva sau de cotonogit.

Fără să am pretenția că mă pricep prea tare la subiect, am impresia că am rămas la stadiul în care omul nu este perfect (să presupunem că e posibil) detașat de părinți.
Nu a apucat să intre în hora socială, unde coeziunea este datorată cu precădere lui „Trebuie”.
Inclusiv a sta împreună, a viețui în micul clan al familiei, de unde pornește tot o coeziune, dar de alt neam.

Revenind la articol, și care preamărește pe regretatul Alex. Floricioiu, eu l-am întîlnit o dată (2011) și de atunci am stat cu ochi un pic lungiți la dumnealui.
Îmi era o infantilă încercare de a rezona, însă privea o personalitate socială. Și în care ești mănat un pic, hai să recunoaștem de ideea: „Hai să stau cu ochii / sufletul la el, poate ușor-ușor urc și eu lîngă el /la acel palier.
Cum nu sîntem făcuți doar dintr-un filon, un al doilea căscat ochii la dumnealui ținea de altă idee „Ăsta e tipul nemaipomenit de care vorbește atîta lume”.

Asta se întîmpla atunci (am un film pe Youtube, cu scena).
Dacă ar fi să-l privesc azi, cînd am mai aflat unele-altele (de pildă în nemaipomenitul colaj video cu fotografii Roland Welkens), m-aș gîndi: „Ce naiba o fi simțit omul ăsta cînd făcea aia sau aia, prin munții noștri?”.

Au fost mai multe așa curiozități, între care uneia un pic macabre tot i-am dat drumul acum cîteva luni. Floricioiu era dus cam de subțiori (parcă la Cazino Sinaia, la jubileu Salvamont), iar eu gîndeam cum or vedea lumea, existența (eventual și ce-i la doi pași de ea) ochii apaaarte ai înaintașului nostru.
Am avut intuiția aurită, căci nu a mai trăit mult...

HAI LA A DOUA CHESTIE.
E un lucru la care mă uitam un pic (dar numai atît) mirat zilele astea, cînd tot purec (zice-se final) un op de istorie.

Nu știu cum se face că multă lume din domeniu laudă (ba și pe sistemul istoric, a la „marii noștri înaintași”, „ne vom aduce mereu aminte” etc) dar pe hîrtie nu trec nimic.
Mai exact copiază de la alții.

Ca în filmele cu proști. despre înaintași au scris doar (altfel decît baliverne) nea Baticu, respectiv subsemnatul.
Puteți să spuneți aici ceva despre lipsa de modestie, însă demonstrați-mi contrariul!

PS
Că veni vorba, prin 87, la întîinirile păstorite de nea Ne la restaurantul numit pe atunci grădinița. m-am dat leu față de cineva cu „cartea mea” (adică asta care poate iese în proxim).
La care Baticu mi-a retezat-o. „Mircea, nu ai nici o carte” (ceea ce era adevărat, eu doar adunam la greu și modificam versiuni primare).
Mi-a căzut prost,. dar pică nu i-aș purta. Poate dacă ieșea iute (inclusiv printre teascurile tipografiei) îmi termina și aplecarea spre a scrie.
.