[MUNTE, UMAN] Griji la viitoare reacții (nemulțumite)

Nu știu dacă alți autori mărturisesc așa ceva, dar stau cu oarece grijă la modul cum vor reacționa două grupuri (altminteri aliate), despre care în proxima-mi carte fac afirmații nițel comode.
(îmi recunosc așa tensiuni, chit că ele vin neinvitate din inconștient)

O parte a acelor rînduri opinează despre ce am numit eu Mitul Cuxi Șerban, respectiv cel care l-a întreținut și-l întreține.
Închei acolo:

„Se pune problema și Cui prodest mitul Cuxi.Tenacitatea (acoperind decenii) a dlui Mititeanu nu cred că își are izvor doar în simpatia pentru scurta viață a unui alpinist oarecare. Intuiesc acolo apetit pentru construcțiile mitizante, dar și o sensibilitate aparte pentru familia Șerban – una la care ajungi să te întrebi dacă pentru fiul propriu s-ar fi zbătut atîta. Cu riscul de a mă înșela, văd acolo o datorie sufletească rămasă din vremuri de răstriște, în paralel cu o translare a nevoii de afecțiune maternă.”

În focul acelei nesiguranțe îmi imaginez astăzi, umblînd prin urbe, o familie unde cineva din afara ei (fie și cunoscut) se apucă a plimba prin public moaștele fiului dispărut.
O mamă normală are curînd o mare strîngere de inimă, la vederea acelui joc. Anumite translații sufletești fac să vezi în așa ceva un luat al acelui copil de lîngă tine. Sau un înstrăinat al lui.
Dacă doamna cu pricina nu are așa sentiment, grație regulii de trei simple e de intuit că acolo regulile umane se află aparte. Mai exact cel cu plimbatul de moaște, adică Dinu Mititeanu. nu e chiar străin de acea familie.

Teoretic eu îmi bag aici nasul în treaba altora.
Dar (și în ton cu reacția-mi de azi către unii reproșînd călcat în picioare al istoriei) e de fapt problema acelora, că lucrurile li se află fragile.

La o adică, n-au decît să mă atace și dumnealor pe mine.
Ceea ce tabere precum cea de acolo și fac de altfel - vezi registrul în care m-a tratat Mihai Ogrinji, de la România Pitorească.

Că veni vorba (și în continuarea citatului anterior):

„De studiat îmi pare și interesul pe care staff-ul revistei România Pitorească îl acordă fostei colege / șefe Anda Raicu, ale cărei producții de altădată sînt reeditate cu evlavie, inclusiv după decenii.”

PS (peste o zi)
Apropo de cele materne pe care le atribui lui Dinu M., mă uit și la înclinația lui de a nu-și face filă Facebook pe numele său, ci de a scrie exclusiv de pe contul purtînd numele nevestei.
(una, mult mai tînără, altminteri - iar aici nu privesc vulgarizator situația).

La chestiune, îmi asum riscul de-a mă pune și pe mine vreodată altul, sub (așa) lupă.
În primul rînd. dacă mi-ar nimeri bine configurația, mi-ar face un serviciu (fie acesta inițial tare dureros). Apoi aș fi încîntat că am dat de un cineva gîndind asemănător.

Este drept că, în așa domeniu, al scotocirilor sufletești, este ca în arte marțiale.

De la un anumit nivel în sus, nu mai lupți, căci poți ucide, ori să fii ucis de un altul ca tine.