sâmbătă, 1 februarie 2020

MUNTE. Petru Vignali

Purec la manuscrisul pe care vreau să-l trimit în tipografie în ianuarie.

Am bunul simț, în rîndurile cu pricina, să admit că sînt un om cu oroare de-a isprăvi lucrurile (cît are treabă Superego - ori infantilismul - cu asta, se poate discuta).

Plus că-s nesociabil, deci neînstare de a umbla (cerși/face frumos?) după finanțări.

Azi am revăzut însă și o altă hibă.
Și poate nu chiar pe toate drumurile.

Un inamic al acțiunii este și putința de a dobîndi plăcere, din alte surse decît acea acțiune (iar dacă nu te ia nimeni cu parul, pentru acea facere de ceea ce vrei, cu atît mai bine).
Eu am căpătat plăcere din investigații (în cazul opului de care vorbesc:) montane. Iar cînd eram mai necopt, din discuțiile cu înaintași savuroși.

Insistînd pe ideea de investigații, pe cînd finisez azi la capitolul „Frații Țițeica” îmi cad ochii pe niște scrise privindu-l pe Petru Vignali. Care i-a însoțit pe Radu și Șerban la prima ascensiunii, pe vreun fir final al Secii Caraimanului (1924). Și care drum l-am avut întotdeauna la inimă (nu e singurul...), oarecum fofilîndu-mă - via imaginație - alături de protagoniști, în explorarea emoțiiilor aparte ale acelor locuri.


Frații Radu și Șerban Țițeica

Notasem despre el - mai demult - ceva găsit pe net, cum că a făcut parte (anii 30) din grupul literar al lui Petru Comarnescu. Nu știu ce-mi vine în astă duminică mohorîtă a mai da un search net, pe numele respectivului. Și în descopăr cu un volum memorialistic! (plus traducător din italiană).
Văd pe net că făcea parte dintr-o familie de constructori. Și îmi aduc aminte brusc de o zisă a altui înaintaș, Cristache Dedula (1900-?), pe care îl sondasem dacă știe de cutare sau cutare contemporan iubitor de Bucegi.
Mi-a zis, aproximativ: „Da, îl știu. Un băiat de treabă. Aveam obiceiul să strigăm după el cu numele firmei de construcții care îi cuprindea numele!”

Acum, pornind de la acea zapare leneșă, aflu că firma era Vignali și Gambara (Dedula pronunța conjuncția în italiană, 'e').
Și că V. de acolo era tatăl lui Petru, Iginio, care o înființase, împreună cu conațional, la începutul secolului 20. Iar clădirile ridicate de acea antrepriză fiind unele valoroase.

Altă surpriză, ivită după ce găsesc niște file din memoriile lui Petru („Popas în amintiri”): au un stil plăcut, inclusiv pretențiosului care vă tastează aici.
Ca să vedeți cu ce-și umplu unii duminica...

PS1
Interesante referirile la principesa Ileana, „cam golancă”, dar una simpatică. Bănui că la origine a fost neglijată de auguștii ei părinți (barim aceia oficiali...), prinși ba cu războiul balcanic, ba cu cel mondial, ba cu mariajul aiurea l fratelui Carol II...

PS2
Pomenind de Petru Comarnescu, iar eu făcînd parte din secta celor cu musca pe căciulă, m-am cabrat brusc, cum că să nu se interpreteze că Vignali avea gusturi erotice precum ale animatorului cercului literar Criterion (și care îi atrăseseră din partea dușmanilor complimentul „cavaler de Kurlanda”).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu