Mai exact nu spui orice, iar în aceeași timp aranjezi într-un anumit mod lucrurile.
(pentru a unge mecanismul social)
De pildă aici:
„Sâmbătă am avut parte de o tură de neuitat, în inima abruptului vestic, pe legendarul traseu Anghelide – Vâlcelul Crăiței. A fost o experiență autentică de carpatism: poteci abrupte, brâne spectaculoase, săritori, zone de scrambling și rapeluri prin ferestre de stâncă – toate conturând o aventură de povestit...”
Vorbele mari de acolo („de neuitat”, „legendar” șamd) au rolul alcoolului, dintre acei prieteni care nu se pot întîlni decît dacă gîlgîie ceva în jur. Mai exact reduce angoasele, existente inerent la apropierea dintre oameni.
Totodată, este promovat astfel un limbaj comun, ce reduce stranietatea cu care ne privim îndeobște.
ACEASTĂ INTRODUCERE este legată, pornind de la alt text al lui Andrei Badea, de modul cum aș trata eu subiectul din postarea lui, și la care fac trimitere aici.
Mai exact, și pentru că mă aflu un tip nesociabil, eu aș trata / tratez altfel lucrurile.
Nu țin să urmez limbajul social (ca orice paria care se respectă). Ci un altul.
Este unul care, pe de o parte, ține să reproducă realitatea. Cum au fost lucrurile, mai exact în relația destul de apropiată pe care am avut-o cu Niculae Baticu.
.În același timp, mai purced la un ceva care nu se face, într-o comunitate (să zicem a montaniarzilor). Și anume la intimități.
De pildă, cînd vorbesc despre sentimente, ele chiar au fost/sînt, subsemnatul neagreînd formulele false, cu circulație printre oamenii educați / trăitori într-o comunitate.
În context, îmi privesc amestecul de sentimente, privitoare la prietenul în vîrstă ce am avut cîndva, pe numele lui Niculae Baticu.
Totodată, este promovat astfel un limbaj comun, ce reduce stranietatea cu care ne privim îndeobște.
ACEASTĂ INTRODUCERE este legată, pornind de la alt text al lui Andrei Badea, de modul cum aș trata eu subiectul din postarea lui, și la care fac trimitere aici.
Mai exact, și pentru că mă aflu un tip nesociabil, eu aș trata / tratez altfel lucrurile.
Nu țin să urmez limbajul social (ca orice paria care se respectă). Ci un altul.
Este unul care, pe de o parte, ține să reproducă realitatea. Cum au fost lucrurile, mai exact în relația destul de apropiată pe care am avut-o cu Niculae Baticu.
.În același timp, mai purced la un ceva care nu se face, într-o comunitate (să zicem a montaniarzilor). Și anume la intimități.
De pildă, cînd vorbesc despre sentimente, ele chiar au fost/sînt, subsemnatul neagreînd formulele false, cu circulație printre oamenii educați / trăitori într-o comunitate.
În context, îmi privesc amestecul de sentimente, privitoare la prietenul în vîrstă ce am avut cîndva, pe numele lui Niculae Baticu.
Oare cum s-or vedea lucrurile de pe lumea ailaltă (unde oamenii normali îi urează lui NB odihnă veșnică, așezare în rîndul drepților etc.)? Mai exact l-or deranja rîndurile mele, ori o zice bogdaproste că se vorbește de dumnealui cel real, de viața care i-a fost?
(Eu unul, odată ajuns cîndva Acolo, parcă aș prefera ultima variantă...
Zic toate astea cu gîndul la însemnările de jurnal care mi-au privit interacțiunea cu nea Baticu, vreme de mai mulți ani. Și unde ambii am fost nițel diferiți de vorbele mari care înfașă actualmente viața lui NB, respectiv or privi și faptele ori ideile mele cîndva.
Mai exact relația noastră a fost vie. Cu toate (delicioasele) fleacuri din lume. Cu încîntări, dar și furtuni (mai ales după 1989, cînd s-a încins tărîța în ambii)
ÎN REST, reținusem că am fost vreme de șapte ani, mai exact pînă la Revoluție, un emul cuminte al domniei sale. Or, în Jurnal (nerăsfoit de decenii) descopăr că am fost destul de drăcos, iar implicit nea Nae mi-a trecut destule cu vederea.
Asta, foarte probabil, din prea multă asemănare de caracter (nu în sensul moral).
Iar dînsul mirosind probabil, că un scormonitor prin istoria alpinismului românesc precum Ordean (și implicit ducînd mai departe ștacheta preocupărilor lui), nu găsești pe toate drumurile...
PS
Personal, nu aș putea relua un material (pe vreun subiect), cum o face în linii mari Andrei Badea. Asta, pentru că l-aș putea completa, modifica cu idei noi, pe subiect.
Andrei își are socotelile lui însă, respectiv firea lui - care îi conferă calități ce-mi lipsesc mie (tenacitate, seriozitate, capacitatea de a trăi între oameni).
.
PS2
Rîndurile mele, ca întotdeauna, sînt un pic dezlînate - căci se află fruct al unui torent (de idei) interior.
Este încă o rezultantă a nesociabilității mele, lipsită de îndrumările: „Pe aici ai voie să gîndești/cercetezi, pe aici nu...”.
Mai exact relația noastră a fost vie. Cu toate (delicioasele) fleacuri din lume. Cu încîntări, dar și furtuni (mai ales după 1989, cînd s-a încins tărîța în ambii)
ÎN REST, reținusem că am fost vreme de șapte ani, mai exact pînă la Revoluție, un emul cuminte al domniei sale. Or, în Jurnal (nerăsfoit de decenii) descopăr că am fost destul de drăcos, iar implicit nea Nae mi-a trecut destule cu vederea.
Asta, foarte probabil, din prea multă asemănare de caracter (nu în sensul moral).
Iar dînsul mirosind probabil, că un scormonitor prin istoria alpinismului românesc precum Ordean (și implicit ducînd mai departe ștacheta preocupărilor lui), nu găsești pe toate drumurile...
PS
Personal, nu aș putea relua un material (pe vreun subiect), cum o face în linii mari Andrei Badea. Asta, pentru că l-aș putea completa, modifica cu idei noi, pe subiect.
Andrei își are socotelile lui însă, respectiv firea lui - care îi conferă calități ce-mi lipsesc mie (tenacitate, seriozitate, capacitatea de a trăi între oameni).
.
PS2
Rîndurile mele, ca întotdeauna, sînt un pic dezlînate - căci se află fruct al unui torent (de idei) interior.
Este încă o rezultantă a nesociabilității mele, lipsită de îndrumările: „Pe aici ai voie să gîndești/cercetezi, pe aici nu...”.
Textul aniversar al lui Andrei:
La 25 mai 1909 se naște Niculae Baticu, poate cea mai importantă personalitate a mișcării alpine interbelice și întemeietorul cățărării pe stâncă moderne în România, odată cu parcurgerea primului traseu tehnic de perete.
Este pasionat de natură din copilărie, în adolescență făcând primele excursii cu școala, dar și în satele din jurul Bucureștiului, hoinărind uneori peste 70 de kilometri într-o singură zi. Primul contact cu muntele are loc în iunie 1929, pe traseul Bușteni - Drumul Schiel - Babele - Peștera - Bolboci; în urma acestei prime excursii, care îi va rămâne în amintire pentru totdeauna și pe care o consideră hotărâtoare pentru destinul său de drumeț și alpinist, se înscrie în Turing Clubul României. Tot atunci află că în Bucegi există și drumuri grele, cel mai greu la acea dată fiind considerată Valea Seacă a Caraimanului; își propune în taină ca, atunci când va putea parcurge drumul Schiel în două ore în loc de patru, să încerce Valea Seacă, fără a realiza pe moment că aceasta însemna antrenament. Două luni mai târziu merge într-o nouă excursie, pe traseul Sinaia - Piatra Arsă - Omul - Valea Cerbului; în lipsa unui însoțitor, pornește singur, așa cum va face de multe ori în următorii 5 ani pe care i-a petrecut pe potecile turistice.
Primul contact cu abruptul prahovean are loc în aprilie 1934, când, alături de grupul Olgăi Geresch, are loc o tentativă pe Valea Gălbinelelor. Necunoașterea terenului de către lider blochează grupul undeva în zona Vâlcelului Policandrului, iar coborârea se face cu mare dificultate, ajungând în Bușteni la miezul nopții. O săptămână mai târziu are loc o nouă pătrundere în abrupt, de data asta în zona nordică a Coștilei, prilej cu care învață că numai făcând antrenament poți simți cu adevărat plăcerea ascensiunilor. Tot în 1934 îl întâlnește pe Nae Dimitriu, alături de care participă la o variantă de acces în Hornul Ascuns din Colțul Mălinului; în urma acestei ascensiuni se înscrie în nou-înființatul Club Alpin Român. În cadrul clubului, se remarcă drept unul dintre promotorii ascensiunilor colective, parcurgând majoritatea văilor de abrupt ale Bucegilor, însă, spre deosebire de înaintași, preferă ascesiunile pe fir, peste toate săritorile, acest lucru constituind un deosebit antrenament tehnic pentru premierele viitoare.
Prima premieră are loc la 22 septembrie 1935, când, alături de Ion Trandafir, este primul care parcurge întreaga Creastă a Picăturii. La 13 octombrie, alături de Trandafir, Dan Popescu și Sorin Tulea, urcă Fisura Gălbinelelor. O săptămână mai târziu, urcă, dintr-o singură intrare și cu doar șapte pitoane, primul traseu tehnic din #istoriamuntelui românească, traseul Furcile din peretele Gălbinele. Anul următor are loc premiera popularei creste Coștila-Gălbinele, premieră la care, printr-un concurs de împrejurări, iau parte nu mai puțin de 14 persoane. În 1937 participă la o școală de cățărare modernă în italia, la Valbruna, ocazie cu care parcurge și câteva trasee în Dolomiți. În 1938 urmează o școală de instructori în Austria, în masivul Wilder Kaiser, iar la întoarcerea în țară organizează prima școală modernă de cățărare modernă pe stâncă, la nou-construitul refugiu Coștila.
În Război participă pe front ca pilot, iar în 1946 reîncepe mersul pe munte. Cu un antrenament deosebit, în același an reușește două premiere notabile, Traseul Celor Trei Surplombe și Fisura Pintenului Văii Albe; la ambele premiere este secondat, printre alții, de Emilian Cristea.
Între 1948 și 1964 este închis de regimul comunist din motive politice, iar revenirea pe munte are loc imediat după eliberare, într-o excursie la Poiana Izvoarelor. Reîncepe parcurgerea văilor de abrupt și, după suficient antrenament, urcă, secund, traseele de perete deschise în lunga sa absență din scena alpină românească. În anii '70 participă pentru o perioadă la alpinismul competițional și organizează ascensiuni colective, însă din motive politice nu va mai putea desfășura nicio activitate sub egida unui club. În 1981 publică "Amintirile unui alpinist", volum de memorii care zguduie scena alpină prin maniera intransigentă în care relatează unele evenimente, dezvăluind detalii deloc măgulitoare despre foști colegi de coardă sau personaje contemporane. În 1984 publică, alături de Radu Țiteica, tratatul de istorie "Pe crestele Carpaților", o radiografie a istoriei alpine românești până la acel moment. Reinființează Clubul Alpin Român - Romanian Alpine Club la 15 ianuarie 1990.
Rolul lui Niculae Baticu în dezvoltarea cățărării pe stâncă în România este de o importanță deosebită; nu doar că este autorul primului traseu tehnic de perete, ci, în urma formării de specialitate în Italia și Austria, ține primele școli de tehnică alpină din România. A fost un promotor al cățărării libere, elegante, cu pitoane puține. S-a remarcat drept un personaj de corectitudine de neclintit, gata să combată orice fals, lucru care, în mod firesc, i-a atras mulți dușmani în comunitatea alpină cu care a fost contemporan.
"De la pereți, la văi și apoi la potecă, am coborât scara. Și azi, ca la început, continui să merg, mai încet și mai pe la poalele munților, cu aceeași dragoste ca în trecut."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu