MUNTE, istorie. O scrisoare de la Constantin Turnescu

Mi se întîmplă să rezonez uneori (deseori?) cu suferința altuia.
În context, am consultat cîndva, la o bibliotecă de vîrf, niște scrisori ale unor înaintași montaniarzi. Ca să fie, am copiat (inițial de mînă...) mai mult poate decît era cazul. De pildă scrisoarea unui Constantin Turnescu, adresată în 1922 lui Mihai Haret (se cunoscuseră la începutul veacului).

(mai jos este o copie fugară, executată de mine la mașina de scris)

Am făcut-o întrucît destinatarul fusese (conform ziselor unui contemporan al său, Nicolae Bogdan) printre primii care suiseră - fie și ghidați de un localnic - Valea Mălinului (ultima pare azi un mizilic, dar și-a avut perioada ei de glorie, în care se mergea cu destule de emoții pe acolo).

Mai exact au existat doi frați Turnescu, în pomenita tură.

Ani de zile nu mi-am bătut capul cu dînșii, pînă am dat de niște ale lui Constantin Beldie („Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti”).
Acesta, hedonist făcînd în bună parte doar ceea ce i-a plăcut, privea depreciativ premianții din sistemul de învățămînt. Și de care susținea că, în cursul vieții, nu se alege mare lucru.
Pomenea în acest sens și pe frații Turnescu:

„[Liceul Sf. Sava] nu ne învăța nimic, nu ne îndemna la nimic [dar] se fudulea cu ai săi permanenți premianți întîi cu cunună în toate clasele, Lazăr Gheorghe și frații Turnescu [...] ajunși unul belfer obscur pe la pensioanele de fete, iar altul risipindu-și averea, îndată după majorat, cu nevastă-sa de circumstanță, Mița Biciclista”

Fără să iau de literă a evangheliei spusele lui Beldie sr., le-am băgat fugar la cap, reținînd superficial (deformat?) că acei foști premianți s-au dezumflat existențial foarte curînd.
Revăzînd acum vreo două zile scrisoarea amintită în debutul postării, am privit-o însă brusc mai atent. Și am sesizat nevoile sufletești ale aceluia. Le observ în reproșurile privind stilul sec al fostului amic (care altminteri solicită bănet, prin înscriere în asociația turistică ce lansa, „Hanul drumeților”). Mai-mai că (fostul premiant) Turnescu cerșește un stil mai prietenos.
Priveam în același timp și trimiterea la tatăl lui Mihai. Mai ales în contextul emoțional amintit mai sus, pot traduce că fusese un om în care C. Turnescu găsise în el un interlocutor ce i-a rămas la inimă, peste ani. Iar implicit că, în acel prezent, nu prea întîlnea asemenea oameni
Firește, în aprecieri ca acestea îmi poate juca mie mintea (mai exact sufletul) vreo festă; pot executa o așa-numită proiecție, atribuind altuia cine știe ce nevoie, ce nu voi a mi le recunoaște mie însuși.
Dar tot nu mi-a da la coș impresiile.
.
Traversat de un gînd rău, am ținut să verific dacă acel Turnescu a avut parte de vreun mai-rău, din categoria detenției politice, pe timpul comuniștilor (au fost destule cazuri...).
Nu, nu a avut, din fericire.
Ce e drept, l-au lăsat în mod sigur fără ferma de la Braniștea-Prahovei, al cărei antet îl poartă scrisoarea lui.
.
PS
Legat de eventuale exagerări/proiecții ale mele, mă uitam deunăzi la o notație a lui Spiru Haret despre mai juna nevastă: „Lucrările viei le conduce ea și, deși sunt destul de plicticoase, ele o amuză și o interesează. Sper să fie și cu mine tot așa”.

E acolo, simt eu, și un mod de a recunoaște că el însuși, ditai Spiru Haret, e neinteresant... Corectați-mă, dacă greșesc!