„Iubirea e un lucru mare” (Ion Băieșu, parcă)

Poate pentru că nu sînt legat de un spațiu editorial (prin definiție restrîns), întrucît nu țin să public vreodată pe hîrtie Memoriile mele montane, țin să pomenesc în ele și relațiile pe care le-am avut cu cîteva domnișoare/doamne, pe munte.

La acest capitol, este interesant că trimiterile de acest fel sînt destul de rare, în memorialistica respectivă. Rețin în fugă regretul lui Ion Coman că o anumită Evă nu l-a mai însoțit după o vreme, ori mențiunea lui W. Kargel că Andrei Ghițescu l-a lăsat în spre capătul peretelui Gălbenelelor vreo două ceasuri, în care pot bănui ce a făcut cu colega lor de coardă, prin pajiștile superioare ale Crestei Coștila-Gălbenele...

Restul autorilor sînt conservatori, cu afirmații gen „Am cunoscut-o pe viitoare mea soție” (care oricum dispare apoi în ceață).
(altminteri pot înțelege de ce respectivii procedează așa)

Nu țin să bat toba privind momentele frumoase, din relația mea cu unele persoane de sex feminin (altminteri nu multe) pe munte, însă realmente fac parte din peisaj. Mai exact au animat, și mai ales înfrumusețat mult o realitate și așa frumoasă.

Că mai toate acele relații s-au terminat prost (`Dragostea durează trei ani”...), asta nu afectează datele problemei... Și anume minunăția de a-ți ști doi sori deasupra existenței (dar și grija să nu-și rupă vreunul dintre sori gîtul, la un pasaj dificil...).

Nițeluș la chestiune, meditez din senin că niciuna dintre iubitoarele noastre de munte nu a ținut să-și treacă pe hîrtie amintirile montane (poate o Ana Iliescu să-mi contrazică, în parte, așa pretenție) - fie și fără particularități amoroase, pe acolo.
Ale unei Elena Haberman barim, socotită de contemporani drept foarte erotică, ar fi fost mai mult decît interesante!