MUNTE. Istorie. „Embaticar”

Îmi place ca la aniversarea vreunui om ori eveniment, să aduc o contribuție nouă legată de el. Să nu repet, ce am scris/afirmat cu un interval oarecare în urmă.
Nu e aici vreun reproș la adresa cui reia mai vechi materiale ale sale - acela și-o avea calități care îmi lipsesc mie...

În cazul de față, la aniversarea de acum a lui Niculae Baticu (25 mai 1909 - 20 ianuarie 1998) m-aș opri asupra numelui dînsului...
Nu mi-am pus inițial problema explicației semantice a acestuia, iar dacă aș fi făcut-o, poate aș fi gîndit la un batic, acel accesoriu de înfășat capul femeilor.

Dumnealui însă, la un moment dat, a ținut să-mi precizeze că numele i se trage de la verbul francez embatiquer. Mi-a dat și o explicație a termenului, pe care nu am reținut-o, amuzat înainte de toate de originalitatea acelei explicații.
Mi-a mai spus că acel înaintaș era de felul său din Moldova, numele său fiind de fapt Ionescu (cum a ajuns acesta să fie înlocuit în acte de 'Baticu', nu mi-a mai spus/nu avea idee.

În acei ani '80, pe cînd tratam noi subiectul, dînsul nu avea acces la vreo Wikipedia, iar foarte posibil nici la scrisele unui Radu Rosetti. Așa că nu am idee de unde a reținut acel galic 'embatiquer' (transformat de autohtoni în 'Baticu').

Pe scurt, embaticarul era o persoană care lua în arendă o suprafață exploatabilă, mult mai mică decît în cazul arendașilor care au făcut faimă proastă acelui gen de îndeletnicire.


CA INS SENSIBILOS ce mă aflu, îmi pun problema aici dacă nu exagerez cu studiul asupra (cam) aceleiași pleiade de înaintași montaniarzi. Și răspunsul este că, într-adevăr, exagerez. Că s-ar putea găsi și alte generații, demne de reflectorul minții mele cea proastă.
Atîta doar că îmi plac acei oameni și vremurile în care au trăit ei (poate să fie la mijloc și vreun dor inconștient de bunicii paterni (ideali, firește) pe care nu i-am avut. Și care la rîndul lor înlocuiesc tatăl, mai exact cel ideal, din visele (comode, ale) copiilor.

În rest, cred că am ridicat mult - cu bălmăjeli precum cea de față - ștacheta scrierilor/cercetărilor de acest fel. Și că distinșii urmași vor avea ceva de lucru, încercînd să salte la înălțimea operei tipului modest, carele mă aflu...

1985, refugiul Coștila

O bucată dintr-o hartă a Bucureștiului (1911), înfățișînd și strada Orzari (din preajma Barierei Vergului), unde locuiau Gheorghe și Alexandrina Baticu, iar din 1909 și fiul lor Niculae.
Oare de ce i-au zis Niculae, și nu Nicolae?

Ferpar al cumnatului lui N. Baticu, Victor Knapp, fratele soției sale Madeleine.
Victor, legionar, s-a sinucis la cîteva zile după Rebeliunea din ianuarie 1941.

Madeleine, prima soție a lui N. Baticu. De profesie medic.

Gara Valbrunna, cea deservind calea ferată în preajma stațiunii unde N. Baticu și Const. Conteș au urmat un curs de alpinism (1937).
Ulterior, linia de tren a căpătat un alt curs, iar vechea gară nu mai este folosită.
Fotografie realizată de Liviu Enache.

Din epoca primelor încercări literare ale lui N. Baticu. Era acolo o stîngace extragere de date din Buletinul Alpin (însoțită de aprecieri personale).
Perseverența în domeniu a celui în cauză va conduce însă, nu peste mulți ani, la apariția lucrării de căpătîi care a fost/este „Pe crestele Carpaților” (în colaborare cu Radu Țițeica)
Că veni vorba, oare pe criterii sufletești a făcut cumintele Radu Țițeica echipă, cu acidul N. Baticu?
Probabil, dincolo de aparențe, vor fi avut la origini aceea structură, peste care s-a așezat haină de adaptare socială diferită.

PS
Dacă se va întâmpla să l depășesc vreodată în vârstă pe nea Nae, oare în ce fel îl voi privi atunci? Căci nu mai poate fi vorba de ăla micu, nărăvașul, de altădată...