(e dur și pentru că eu-s nedresat, mai exact comit gesturi în afara cuviinței curente, între oameni cuminți...).
De pildă m-a luat de urechi (inclusiv prin intermediul unui vis cu inundație, de la un etaj superior), după ce m-am apucat - într-o postare de ieri - a umbla prin viața unui confrate montaniard.
Prin asemenea gesturi, risc ce-i drept ca și vreun altul să-mi ia la refec gesturi, existența. Să-mi purece scăzămintele, neonestitățile. Cît și fricile, de copil în fața vreunui adult mai tare (și chit că nedrept).
Ce e drept, și aici ce nu omoară întărește...
Mi-amintesc cît de prost mi-a picat zisa cuiva, cum că aș considera abruptul Bucegilor drept fieful meu, în care - prin iluzoria postură de șăf - nu aș da voie altuia să decidă.
Acel inimic (de al cărui neam prost general nu am nici azi dubii) avea dreptate.
După ce m-am obișnuit cu fierul încins al acelui adevăr, am încercat să privesc acea rană. Produsă de adevăr în mine.
Aș minți să spun că m-am schimbat apoi. Doar m-am obișnuit să trăiesc cu acea tendință în mine. De a vedea ditai abruptul montan, iar implicit oamenii care umblă prin el, drept jucărie a mea.
.
Și azi lucrurile stau la fel.
Atîta doar că-s conștient de situație, cît și de faptul că nu eu am programat lucrurile ca atare, în interioru-mi.
Hm... Dîndu-mi voie să fie scindat, de fapt am înlăturat scindarea, cea care refula opticile neconvenabile social.
Mă mai descopăr uneori (cine-s de adevărat, cît de vulnerabil) în polemici. Precum una de acum vreo cinci ani, pe care am revăzut-o acolo.
Acolo zeu tutelar nu a fost paznicul pomenit în amonte, și, spun psihologii, starea de omnipotență dureros lezată, de realitate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu