Din ciclul „Mărgica”. Aceea a (găinii) lui I. Creangă

Găina din Punguța cu doi bani.
.
Asemănător dumneaei, eu făcînd mare caz de un fleac, produs de subsemnatul.
Fleacul în cauză fiind Memoriile-mi montane, aflate în lucru.
(care - cu speranța că mă voi sastisi între timp - îmi vor lua ceva ani. Iar în paralel fiind invidios pe ăia care le trec pe hîrtie relativ iute, de pildă Viorel Nicolaescu).

Fiind vorbă/minte lungă, nu pot trata strict despre drumurile-mi pe munte. Fiind acolo, în acea patimă a subsemnatului, o rezultantă a trecutului, legată totodată de gesturi diurne citadine.
Totodată, nu m-am ferit să abordez și unghiuri pe care alții le evită îndeobște. De pildă ale divorțului (instituțional, căci am mai avut și altele neinstituționale). Care m-a marcat, iar implicit mi-a afectat și coclăureala.

Am trecut eu cum am trecut peste filele Jurnalului personal (de unde extrag material primordial pentru Memorii), legate de acel cataclism personal. În general sentimentul mi-a fost de furie, oftică... Mai exact, unele cît de cît palpabile.
După vreun an, mai ales în vara lui 1989, dau de o persoană (se înțelege că feminină!) cu carele am o furtunoasă relație, de cîteva luni.
În cazul acestei întovărășiri, nu mai e vorba de furie, ci de refulate de-a dreptul. Și ținând de inacceptare a ceea ce eram în realitate (sînt?)

Cum țin (psihanalizabil, firește) neapărat să pomenesc acea felie din viața-mi, e de luat cu binișorul. Acel binișor însemnînd durere cu carul, ca orice defulare care se respectă. Și care cuprinde inclusiv teama de Ce-o zice lumea, de așa idei?! De așa om (adică eu)?
În rest, știu că mă citesc puțini, iar de priceput nici pe atît. Dar merg înainte. Așa vrea sufletul, cel doritor să dea gata omenirea. Cît și o glandă realistă (care spune să nu se opună gheizerelor interioare), din același Ordean...

PS
Apropo de reprodus jurnalul de acum mult timp, cu redarea turelor de atunci e relativ simplu (deși RT-urile sînt așternute pe hârtie destul de în fugă, cu neclaritățile aferente).
Mai rău e când e să mă înțeleg pe mine, acela de demult...
Deseori - și chit că nu e frumos să o spun - am de a face cu un străin, de ale cărui gesturi nu o dată mă jenez (iar prin urmare sînt critic cu acel Eu, de altădată).

În altă parte:

„UMAN.
Nu mă împac și pace cu cel care eram acum 36 de ani, și despre care scriu în acest moment în Memoriile montane. (oare cu cel care sînt azi, mă împac mai bine? Probabil nu.)
Simt însă că nu e cazul a da bir cu fugiții, în așa situație. Între vorbele pe care culegeam de zor, în acel an 1989, din volume cu Maxime, se afla și: "Rabdă un ceas, și-i trăi un an!"
Pe aproape, un bun amic spunea (prin 2000): "Îți aduce folos doar ce îți opune rezistență...!
Un bec dă lumină mai multă, cu cât tensiunea dintre cele două poluri îi este mai mare...”