O colaborare, pe linie de istorie montană. George Magheru

Colaborez de la o vreme foarte bine, pe linie de istoriografie montană, cu Adi Costache (alias Rupi).
Ne vindem ponturi - ce am mai găsit pe net - unuia altuia, dezvoltăm subiecte, ne aducem unul altuia unghiuri complementare.
.
În așa lumină (iar el beneficiind de un abonament la Digiteka), am purecat de curînd asupra accidentului lui Șerban Magheru (m. 1912), din săritoarea ce ulterior îi va purta numele, în partea inferioară a Văii numite azi Spumoasă (Caraiman, Bucegi).
[...]
Nefericitul Șerban a fost însoțit în acel drum de fratele lui, George (primul, de 22 ani, era student la politehnică în Germania, în ce al doilea, de 19 ani, era la medicină în București). Care a fost inevitabil martor la căderea în gol (iar asta i se va fi întipărit pentru totdeauna în suflet). Dar va avea șansa să scape oarecum întreg, inclusiv datorită unui lucrător la apropiatele Cariere (desființate ulterior), care i-a auzit strigătele de ajutor.

George își îngroapă fratele (alături de cei din familie), iar apoi viața merge înainte.
Izbucnirea razboiului il prinde in anul VI de facultate; pleaca pe front ca medic sublocotenent, se imbolnaveste de febra recurenta si tifos exantematic, dar refuza sa se reformeze si ramine in Moldova pina la demobilizare. Doctor in medicina (1920), isi incepe activitatea de cercetator la Institutul Cantacuzino, unde va functiona pina la moarte, Autor (in colaborare cu sotia sa Alice, medic microbiolog) a numeroase lucrari de specialitate.

În paralel, se manifestă pe cîmpul literelor, fiind poet și dramaturg.

Iată o prezentare:

„Deși a început să scrie poezie la vârsta de paisprezece ani, debutul publicat al lui Magheru a avut loc mult mai târziu. S-a dedicat scrisului după 1923, când o boală l-a obligat pentru o vreme sa stea la Sinaia.
Prima sa carte a fost piesa Tudor Ardeleanu (1926), urmată de O legendă (1927). Prima sa carte de poezie a fost Capricii din 1929, care continea, potrivit lui Adrian Maniu „texte interesante și antipoetice”. Drept urmare, Magheru și-a intitulat polemic următoarea colecție Poezii antipoetice („Poezii anti-poetice”; 1933).
Au urmat Poeme în limba păsărească (1936), Coarde vechi și noi (1936), Poeme balcanice (1936), și piesele Piele de cerb (1937), Domnul Decan (1939), Egoistul (o dramatizare a Egoistului de George Meredith, 1939), Oglinda fermecată sau Divina re-creațiune (1944).
Magheru nu a căutat niciodată ca piesele sale să fie puse în scenă, deși cu greu lipsesc la vremea aceea din scene. Acesta are o viziune dramaturgică modernă și dezbate despre probleme morale și filozofice. A trăit o existență retrasă și nu a participat la viața literară din perioada interbelică.
Izolat între laboratorul său și un cerc de prieteni extrași din elita artistică contemporană (printre care George Enescu, Jean Alexandru Steriadi, Theodor Pallady, Henri Catargi, Dumitru Ghiață și Iosif Iser), a continuat să scrie și după 1944, dar a încetat să mai publice. O mare parte din lucrările sale târzii nu au fost încă studiate și publicate. În 1982, Marin Sorescu a publicat o parte din poemele sale manuscrise, sub denumirea Cântece la marginea nopții.”

A fost căsătorit cu Alice, medic și ea, fiică a fostului guvernator al Băncii Naționale, George Focșeneanu.

Sursa 1

Sursa 2

Cîte au putut fi trăite, în baza șansei care l-a ocrotit pe George Magheru, într-o zi din vara anului 1912...
Și invers în ce-l privește pe fratele său, Șerban...

Săritoarea peste care a căzut Șerban Magheru.
Ulterior, localnicii au numit locul (parte a văii Spumoase de azi) drept Vîlcelul Mortului, săritoarea devenind a lui Magheriu (cu un i suplimentar).

Flancul pe care se află montată crucea lui Șerban Magheriu.

E destul de aninată: poza e făcută cu teleobiectivul.

Mai jos, o fotografie mai veche. Este acolo și o strofă, mai greu descifrabilă.