TOPONIMICE. De amănunt. Și pe multiple planuri...

Motto:
„Dacă vrei să-ți placă ceva, privește de departe.
Dacă vrei să cunoști, privește de aproape.”

În recentu-mi drum prin Albișoara Gemenelor, am fotografiat ceea ce auzisem (de la nea Radu Țițeica) a fi fost terenul pe unde au încercat să depășească săritoarea/să continue ascensiunea deasupra Brîului Hornurilor.

Din depărtate discuții cu dumnealui, reținusem a fi fost vorba de un avans prin stînga - cum urci - a săritorii. Acolo fiind un ceva (asta înseamnă o posibilitate cît de cît fezabilă, pe cît se poate vedea).
(este vorba de dungile ierboase din centrul imaginii. Lespezile din dreapta ar fi varianta pe malul opus, talvegul nefiind vizibil din acest unghi)

Ulterior, am încercat să mă uit dacă e o variantă fezabilă, adică iese - prin traversare din punctul atins pe acel teren lateral - deasupra săritorii, dar nu mi s-a părut posibil.

La vremea discuțiilor, RȚ mi-a spus că vremea rea a făcut să nu insiste pe acolo, mai exact după o vreme au coborît. 

Pe cînd am purces să amintesc aici acea tentativă (fugară), mi-a zis să revăd textul din amintirile Țițeica. Și unde e scris: „Am încercat urcușul pe malul stîng al acelei albișoare”.
Or, nu realizez dacă acel stîng privește sensul de urcuș, ori cel geografic.
În ultima eventualitate, vor fi fost tentați să avanseze o vreme pe stîncăriile - niu chiar imposibile - din dreapta talvegului.

Sînt aici exagerări în ale chițibușărelii, dar am zis să rămînă scrise...

Dincolo de asta, încape însă un alt gen de aprecieri.
Mai exact încap două, legate între ele.

Prima ține de ideea motto-ului din amonte.
Dacă privești de aproape ceva, riști și să-ți plece încîntarea, de acel lucru. Asta pățesc privind acele cîteva file din Amintiri Țițeica.

Atitudinea ține, admit, un pic de șarpele încălzit la sîn. Crește datorită condițiilor favorabile furnizate de acel om apoi îl... atacă.

Pînă la un punct (iar aici intru în al doilea domeniu anunțat) este poate normal, să sesizezi/afirmi greșelile înaintașilor.
Se poate întîmpla să treci de acel prag, iar deja de acolo e de văzut cît intervine firea agresivă din noi, cea fără-mamă, fără tată. Și care altminteri posedă justificare: „Zi și dumneata, nu a greșit aici?!”.

Dincolo de temperarea ultimeia, este totuși greu să îndulcești constatările... De pildă, nea Radu spune că - în Prispa Hornurilor - „punctul în care ne oprisem cu patru ani înainte, în încercarea de a ajunge de la Portiță la Creasta Picăturii,  era la numai cîțiva metri de locul unde ne aflam”.
Or, sînt mai mulți de cîțiva metri, ba și unii complicați.
Afirmația este completată în același spirit de ideea că, venit de la Cruce pînă în Prispa Gemenelor (următoarea treaptă a Crestei Picăturii), peste doi ani, „[am legat] astfel cele două explorări. Ceea ce nu este cazul, căci rămîne o porțiune dificilă (imposibilă, pentru Grupul Țițeica) de parcurs.

Va fi fost însă un joc al imaginației, favorizat de vîrsta la care ajunsese memorialistul.
.
Aceasta din urmă, totodată, e posibil să-i fi jucat feste și în ceea ce privește de pildă faptul că Șerban Ț. explorase anterior, solitar, terenul prin care va reveni alături de Radu și Nelu Cantuniari.

Or, am sentimentul că Radu Ț. comite aici o confuzie, cu cercetările pe care Șerban le execută primăvara în zonă, dar după urcușul în grup la prispa Hornurilor. 

(vezi post-script)

O eventuală confuzie poate avea în vedere că Șerban realmente a explorat pe cont propriu locuri pe unde a revenit cu fratele său, de pildă în intrarea în Valea Coștilei (1924) ori cercetări solitare în Valea Urzicii.

La chestiune, Amintirile par să se fi bazat cu precădere pe memorie (inevitabil altminteri vor fi fost avute în vedere publicațiile vremii la care se face trimitere), dar care plătește prețul vîrstei.

De pildă, Radu Țițeica spune că fratele său a întîlnit primăvara coaste cu iarbă, apoi lespezi (fie și destul de înclinate), cînd mult mai simplu era să urmeze firul cu zăpadă din acele locuri, gen de abordare pe care Șerban altminteri nu și-l refuza - parcurge,  fie și parțial, bucăți din Albișoara Turnului, respectiv Vîlcelul Blidului. 

Totodată, încep să privesc rezervat afirmația că grupul Țițeica nu se angaja în teren unde îi lipsea siguranța că se va putea și întoarce, în caz de obstacole insurmontabile. Fără îndoială așa prudență va fi existat, însă vor fi fost situații în care îi lua valul - al plăcerii explorării prin locuri dificile/problematice. Mersul peste flancul Albișoarelor, din august 1929, intră în această categorie, eventual și în al speranțelor nerealiste de a răzbi.

Discutabilă

Poate în senectă fugă îmi pare și afirmația:

„Din muchia unde am făcut fotografia [Prispa Hornurilor, cu vedere la sud de Creasta Picăturii], am revenit pe brîu, am ocolit  începutul Albișoarei Hornurilor, am trecut o nouă coamă în Albișoara Gemenelor și, de aici, văzînd mai bine cum arată partea superioară a Crestei Picătura, am încercat urcușul pe un perete de pe malul stîng al acelei Albișoare...”

Nu cred că din punctul atins se identificaseră suficiente caracteristici despre porțiunea în discuție. Abia peste un an vor explora porțiunea Crestei dintre Cruce și obîrșia Albișoarei Gemenelor, dar chiar și atunci vor rămîne insurmontabile zonele dintre Prispa Hornurilor și brîul omonim, și Prispa Gemenelor.  

Reclamînd prudență îmi par și rîndurile:

„...Cum însă pînă ce între timp ne-am acordat un repaos, au început să se adune nori tot mai amenințători, am renunțat atunci, după ce urcasem mai mult de jumătate pînă pe treapta superioară a Crestei Picătura”

Mențiunea bolduită mai sus pare să privească porțiunea suită după repaos, dar și întregul traiect, de la Verdeață...

Nuanțe pot privi, cred eu, și afirmația că în itinerariul din versantul Albișoarelor nu au fost folosite mijloace tehnice. Or, Șerban Ț. pomenește de un rapel, la coborîrea din august 1929.

(va urma, mai exact un episod legat strict de imaginile luate în zonă în tura subsemnatului din 27 iunie 2020))