Again, despre „Popas printre amintiri. România 1910-1974”, de Petre Vignali (I)

MUNTE.
Și de-ale minții.
Pornisem a vorbi la un moment dat despre volumul „Popas printre amintiri. România 1910-1974”, de Petre Vignali (2016, editura Vremea).

.
Autorul a însoțit niște înaintași (alpiniști) valoroși, dintr-o epocă ale cărei realizări au fost depășite inevitabil de cei care aveau să vină.
Ceva în genul poetului italian Petrarca, ce suia prin 1300 pe muntele Ventoux. Azi nu mai e o mare performanță, dar e o cărămidă la baza a ceea ce a sosit apoi, de la Mont Blanc la Himalaya și urcușuri de excepție pe Yosemite.
.
Vignali este alături fraților Radu și Șerban Țițeica, la debutul anilor ('20) în care ei explorează abruptul Bucegilor. Acțiune în urma căreia a rezultat o hartă a locurilor, dar și descrieri realmente utilizabile – îndeletniciri umane duse apoi pe culmi mai ample, de către urmași.
Ba s-ar putea spune că Vignali este oarecum cu un pas înaintea celor doi frați, în sensul că se aventurează pe Valea Seacă a Caraimanului (nec plus ultra, a respectivei epoci alpine) înaintea prietenilor săi (vezi PS).

Valea Seacă a Caraimanului, în dreptul săritorii care a dat de furcă lui Vignali, în explorarea care a precedat-o pe aceea alături de frații Țițeica (vara anului 1924).

Săritoarea, al cărei parcurs direct Vignali îl evită într-o primă fază, pe o față unde era, după vorbele sale, să se ”facă surcele”...
Finalmente a urcat direct, „după metoda alpiniștilor de a urca un horn” (nu spune ce a făcut în continuare).

Fețele din dreapta săritorii, unde e foarte posibil să fi dorit Vignali să urce. Panta e de 60-70 grade

Firește, relatarea mea e marcată de subiectivism. În sensul fascinației pentru abruptul Bucegilor, dar și pentru activitatea fraților Țițeica, pentru aceștia și scrierile lor subsemnatul rezonînd mai mult decît cu ale oricărui alt înaintași (numindu-se ei N. Bogdan ori N. Baticu - și chit că admirația pentru activitatea acestora îmi rămîne deosebită).
.
Revenind la carte, prima ei jumătate mi s-a părut de foarte bună calitate. Se simte acolo condeiul de calitate al autorului, de felul său părinte de proză și poezii (va executa și traduceri).
Aparte este de resimțit și dubla sa ascendență, mioritică, dar și italiană – de altfel existența sa fiind un balans între acele două zone geografice: merge în Italia la izbucnirea primului război mondial, pentru a reveni acolo alți ani, la vremea studiilor universitare, iar finalmente la sfîrșitul vieții, cînd emigrează definitiv (foarte probabil exasperat de comunism) din România.
.
Am bănuit trecerea lui Petru Vignali prin viața fraților Țițeica drept meteorică, dar nu a fost așa. Într-adevăr, evenimente mai presus de voința româno-italianului îl fac să părăsească liceul Mihai Viteazul, unde s-a aflat ani la rînd coleg de bancă cu Șerban Țițeica, dar anterior – ca semn al apropierii cît și al afinităților dintre ei - au pus inclusiv de o revistă. Una cu mijloacele unor elevi de clasa a cincea liceală (a noua, de azi), numită „Ciuperca națională”, și care a apărea săptămînal (fie și în formă rudimentară, comparativ cu publicațiile clasice). „Eu redactam partea literară și caricaturile, Șerban critica științifică. Fițuica era foarte citită de colegi, nu neapărat atrași de partea umanistă, cît de rezolvările problemelor de matematică pe care le oferea Șerban.

Fotografie recentă a liceului Mihai Viteazul, de pe siteul:
https://invatamantsector2.ro/school/colegiul-national-mihai-viteazul/

Interiorul liceului, unde Vignali va fi avut discuțiile nu chiar ortodoxe cu profesorii, de care pomenește în carte..
https://invatamantsector2.ro/school/colegiul-national-mihai-viteazul/I.

Poate amiciția celor doi ar fi continuat mai amplă, dacă Petru nu ar fi avut un conflict cu directorul liceului – Ioan I. Roman în acte, „Balaurul” după modul în care era numit de către elevii săi. Totul s-a tras de la tunsoarea excesiv de scurtă pe care dascălul voia s-o impună elevilor săi de sex masculin, într-o vreme cînd aceștia începuseră a face ochi dulci fetelor. Spre sfîrșitul clasei a șaptea, ascuțimea de limbă a elevului Vignali l-a costat o eliminare de 30 zile, care din fericire nu i-a afectat promovarea anului. S-a mutat în schimb la „Gheorghe Lazăr”, alt liceu bucureștean.
(despre conflictul cu „Balaurul” voi mai vorbi, asta întrucît și-a deslușit și subsemnatul niște ițe, din vremea școlii)
.
„Nu eram nici la primul conflict cu profesorii, nici la ultimul, eram bățos și iute la replici, nu admiteam să mă calce nimeni pe picior, oricît de profesor ar fi fost”, ținea să precizeze autorul „Popasului în amintiri”. El înșira o lungă listă de situații, încheiată cu mărturisirea: „Puțini sînt aceia, dintre foștii mei dascăli […] care au avut calitățile ce I se cer unui bun profesor”.

Este drept, oarecum în sprijinul caracterului său, Vignali și-a avut oarece sprijin de la tată: 

„Dacă ești numai obraznic nu e grav, totul este să nu fii și maleducato, adică prost crescut”. Fostul liceean va completa ulterior: „M-am conformat, le debitam profesorilor obrăznicii într-o manieră cît se poate de politicoasă”

(va urma)
.
PS

„Îmi plăcea să mă cațăr pe stînci [...] Nu existau pe atunci asociații de alpiniști cum sînt acum, cu instructori și echipament special: ne cățăram și noi cum puteam, și cum ne pricepeam. Odată, pe Valea Seacă a Caraimanului, era să mă curăț.

Eram cu familia la Bușteni în vacanța mare; plănuisem mai demult, împreună cu Șerban Țițeica [aveau, în acel 1924, 17. respectiv 16 ani], să cum prin Valea Seacă și să atacăm direct peretele Caraimanului pînă la Cruce. Dar pe la jumătatea văii se găsește un punct greu de escaladat: Săritoarea Mare [pare să fie vorba de a treia săritoare din Canion]. Cînd se topesc în primăvară zăpezile, săritoarea se transformă în cascadă, dar acum era seacă precum numele. Într-o dimineață am pornit de unul singur să caut o trecere peste săritoare [foarte posibil să mai fi ajuns, în prealabil, sub ea...].

Am încercat mai întîi s-o ocolesc, prin pereții laterali pe care, ici-colo mai răsărea cîte o tufă de jnepeni. Ajunsesem aproape sus cînd m-am agățat de un colț de piatră ca să mă salt, dar colțul s-a desprins și eu am căzut pe spate; în acea fracțiune de secundă, am întins într-un gest reflex mîna ca să apuc ceva: și mîna mea a întîlnit o rădăcină de jneapăn. Dacă mîna mea nu întîlnea această rădăcină sau dacă aceasta ceda, mă făceam surcele.. Nu m-am lăsat totuși, am coborît și am pornit iar la atac pe alte căi. Săritoarea forma un jgheab drept, dar destul de adînc; l-am atacat după metoda alpiniștilor și de data asta am reușit. O săptămînă mai tîrziu am revenit cu Țițeica [Vignali pare să ignore aici pe Radu Ț.] și Nelu Cantuniari [alt coleg de clasă, alături de Șerban] și împreună am urcat Valea Seacă și peretele Caraimanului printr-o ulucă, pînă sus sub cruce...”.