Subsemnat plus munte

Am avut ghinionul să nu mă nasc în zodia emoticoanelor.

Adică să categorisesc iute un subiect.

.

Le privesc (subiectele / faptele ivite în viață) pe o față și alta, apoi, în baza unei sensibilități de tip Să fie la ea acolo, observ una ori alta.

.

Pe pildă, în ale dorinței de umblet pe munte, ieri am zărit încă o dată gheara unei doamne numită Patimă.

(în popor i se spune și Trage-ața)

Nu aș nega vreodată că ale muntelui oferă lucruri minunate, atîta doar că acestea vin la pachet cu altele.

Mai puțin glorioase.

Mai de făcut păr măciucă.

De mirat: „Ce naiba caut pe aici?! De ce naiba nu mă astîmpăr?!”

(a pățit-o și nea Nae B., după o bușitură norocoasă în Creasta Coștila-Gălbenele).

Pe felie, un Mihai Haret se recunoștea și el înstăpînit de patimă, dar o făcea totuși în amorul artei.

M-am potrivit mai degrabă cu zisa lui Belu Zilber, care avea amor (nu rîdeți) pentru Partid.

Cel Comunist.

N-aș spune, precum precursorul trăitor între 1901 și 1978, că mă nu aflu amorezat de o doamnă ”curvă și sperjură” (sic). Atîta doar că pot pentru ca să renunț, la viața periculoasă pe care o oferă. alături de acele minunății plăcute.

În rest, aș putea bănui că acea aplecare pentru necunoscut și risc vine din cantitatea repartizată de Specie. Mai exact una pentru vremuri normale, în care ne aflăm trăitori în pădure (pe alte meridiane îi spune junglă).

Acel filon rămînînd neconsumat, împinge - inclusiv la vîrste înaintate - a ne chinui prin tot feluri de cotloane (de stîncă ori forestiere), unde la fiecare pas pîndește o belea...

E aici genul de rînduri care prinde bine în volume elitiste (simt că se ca cita dezinvolt din așa tîmpenii, peste un veac). Atîta doar, și cază păcatul pe cine trage sforile lumii ăsteia, nu pot țîșni la suprafață decît doar sub iluzia că un public (de felu-i, al emoticoanelor) e interesat de ele.