Emoțiile din ajunul plecării pe munte...

Voi cum stați cu emoțiile, în seara dinaintea plecării de munte?

.

Că veni vorba, dădeam tîrcoalei fricii (în cantități variabile) care mă încearcă la așa situație.

Cred că ne e teamă și pentru că nu am suportat-o îndeajuns.

.

**

.

M-aș plimba mîine prin Poiana Morarului.

.

Foarte probabil, m-ar paște nostalgii după timpurile în care suiam Rîpa Zăpezii, pe stratul alb care îi dă numele..

.

A trecut ceva timp...

O să spuneți că fac apologia lașității, dar îmi amintesc din acel drum în principal vreo trei ocazii nașpa. Cel de la mijloc fiind vîntul al naibii de rece, care ne-a pocnit dinspre sud în strunga de origine.

.

Hm...

Dacă stau să mă gîndesc, la inimă nu a rămas mai nimic frumos din acel drum, ci un sentiment precum cel la vreo trei zile după coclaurit, acela după ce trece oboseala/febra musculară.

Sentimentele plăcute despre munte vin din brodatul pe care îl execut(ăm?) din amintiri, dar și din planuri (nu o dată amplificate, de faptul că alții ne ascultă vorbind despre ele).

.

PS

Acum îmi aduc aminte că spre seara acelei ture am tras tare spre gară, întrucît eram de noapte la serviciu și nu se cădea, monșer, să dau blau (parcă așa expresie punea Caragiale în gura unui chefliu de-al său, în „Repaus duminical”).

.

Altminteri, nu-s deloc deranjat că nu-mi mai permit așa escalade.

Am timp pentru sumedenie de fleacuri delicioase, în zonele domoale.

(aveam o vorbă în junețe: „Abia aștept să îmbătrînesc, pentru a umbla colida pe îndelete prin pădure...”)

În rest, nu aș face un secret că performanțele mele erau departe de ale confraților alpiniști și-n vremurile-mi de glorie, darămite azi...