Cea mai mare la jumătate de kilogram.
Nici cu cea mică nu mi-e rușine, în materie de vătămat oamenii din preajma locului unde exploda obuzul.
Inevitabil, cînd ții așa ceva în palmă, te ia cu un pic de tremurici. Inclusiv pentru că e acolo istorie de acum un veac, și nu una dintr-un muzeu, pe care o șterge conștiincios de praf un angajat.
Că tot aveam timp de pierdut (și o viață de umplut), mi-am imaginat cum va fi asudat vreun Hans, pentru a scoate din mină fierul necesar. Apoi cum va fi strunjit la obuz vreun Iohann, și el cu chipul, atitudinea, vestimentația din finalul celui de-al doilea Reich.
Apoi asuda vreun Heinrich, pentru a-l sui pe vîrful Postăvarului (pe Kanonen Weg), de unde să zboare către bateria căpitanului nostru Caranfil, pe Coștila...
.
La ultima mișcare fiind martor un Petre Gold-Haret, care admira vrînd-nevrînd (ca medic militar pe Sorica) spargerea nocturnă a proiectilelor eronat țintite, de zidul Coștilei.
De colea nu-i nici a medita cum au petrecut acele bucățele de fier vreo sută de ani ba prin zăpadă, ba prin călduri alpine, cu zeci de generații de capre negre zburdîndu-le prin jur.
.
După toate astea, a venit Ordean și a vorbit de ele la gazetă.
Partea de sus a Mălinului e plină și de resturi metalice mai puțin poetice. Unele de natură electrică - cabluri, bride, tăblărie. Și moștenire de la nașterea Releului Coștila ori de la recondiționările periodice ale instalației.
Nu mă voi revolta ecologic, pentru așa ceva. E soarta acelei văi, neam cu Vîlcelul zis al Conservelor, de sub Cabana Caraiman...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu