Există acolo categoria oamenilor zice-se cuminți, care se revoltă de gestul cu pricina.
Intrînd în diferend cu ea (atitudinea din urmă nefiind neapărat ticăloasă, ci un banală opinie diferită, dar la singurul lucru care prinde bine celor dintîi), susținătorii lu Zsolt rezolvă cît de cît disconfortul, prin furie.
Partea proastă pentru ei începe cînd relatezi fără parti pris despre cel care a comis regretabilul gest.
Cînd te pui, și îi pui în locul aceluia. Cum se văd lucrurile din unghiul lui - prezent, dar și trecut.
De acele lucurri, deja nu te mai poți apăra prin furie. Poți doar să-ți apară simpatia pentru acela (asta, și pentru că ne aflăm foarte volatili în opinii) dar și să fugi.
Asta, prin a dori să ignori acele amănunte.
.
Își vei executa tu însuți un zgomot de bruiaj, pentru a-ți distrage atenția, ori lucrurile vor fi lăsate în seama refulării.
II
„Ce "om" ar face aceasta?În situația de mai sus, cineva încearcă să-și impună niște valori. Niște 'ceva' care îi pică luni bine la suflet
Sa batjocoreasca placuta comemorativa a unui alpinist magic?
Noroc ca Zsolt nu mai are treaba cu oamenii.”
În paralel, un alt om (distrugătorul) le refuză.
Eu văd ambele tabere la fel de umane.
Atîta doar că prima se pricepe mult la ambalat agresivitatea proprie în vorbe înalte, în vreme ce partea adversă nu se pricepe deloc (știe doar să plimbe distructiv pioletul)..
Tot pe acolo:
„Ăl' de-a zgâriat plăcuță comemorativă, nu prea are treabă cu muntele și alpinismul. Poți bate conclaurii/pereții și fără să te înnebunești cu respectul de semeni (asta și pentru că nici ei nu s-au omorît, în cazul acelora, să-i respecte)
E tot un fel de agresivitate și aici. Vrei să impui regulile tale (din motive care se pot discuta) altora.
Eu unul, instinctiv, nu văd ce treabă are mersul pe munte cu reguli precum respectul (și implicit cu alde complexitatea umană). Mai ales cînd direcția acestuia din urmă (pe cine să respecți - generînd inevitabil ți o categorie a huliților, pe care să-i disprețuiești) e stabilită de alții.
Care nu te întreabă, dacă n-ai și tu o părere, pe felie.
III
Eu unul, instinctiv, nu văd ce treabă are mersul pe munte cu reguli precum respectul (și implicit cu alde complexitatea umană). Mai ales cînd direcția acestuia din urmă (pe cine să respecți - generînd inevitabil ți o categorie a huliților, pe care să-i disprețuiești) e stabilită de alții.
Care nu te întreabă, dacă n-ai și tu o părere, pe felie.
III
Volumul „Delirul”, al lui Marin Preda, se încheie cu o scenă aparte...
Și de care amintesc datorită ideii în sine, și nu neapărat contextului de acolo.
Iar totodată ideea aceea comportînd nuanțe...
.
Un orășean vorbește acolo despre eforturile categoriei lui sociale de a crea civilizație, care e distrusă apoi de valurile ne-orășenilor care sosesc periodic și fac din totul tabula rasa. Urmînd un noi demers civilizator, cît și un alt eșec...
.
Repet: nu susțin așa reproșuri, cărora, dacă sînt aduse de alții, le-aș putea aduce multe observații.
Dar găsesc întrucîtva aplicabilă ideea în cazul acelui perete cu plăcuțe omagiale, amenajat în preajma izvorului de sub refugiul Coștila (Bucegi).
La origine, acel gen de columbar simbolic a fost ideea lui Niculae Baticu. Și pe care îl prelua din munți vestici, unde înălțimile nu găzduiesc cruci, precum la noi - numele dispăruților în accidente de acolo fiind pomenite pe plăcuțe sobre, amplasate într-un loc la baza unei zone.
La noi, demersul a alunecat la scurtă vreme în direcția vechilor obiceiuri.
Pornindu-se de la ceea ce trebuia să fie o excepție, a lui Cezar Vărgulescu (m. 1985, ce putea fi pomenit în cel mai bun caz la mii de kilometri distanță, în Himalaya), au început să fie amintiți curent oameni care nu au murit în Bucegi.
Zsolt Torok e unul dintre ei (dar și Eugen Rusu ori alții).
.
Altor rubedenii nici măcar asta nu le-a fost de ajuns, căci au ținut să pună o asemenea placă lîngă refugiul Coștila.
.
LA ACEEAȘI IDEE, din cartea M. Preda, îmi zboară gîndul privind eforturile pentru scrieri istorice mai serioase, în Carpați. Periodic apar însă oameni care, (eminescian zicînd) lustruindu-se finalmente pe sine, perie așteptările unei numeroase categorii umane.
Și de care amintesc datorită ideii în sine, și nu neapărat contextului de acolo.
Iar totodată ideea aceea comportînd nuanțe...
.
Un orășean vorbește acolo despre eforturile categoriei lui sociale de a crea civilizație, care e distrusă apoi de valurile ne-orășenilor care sosesc periodic și fac din totul tabula rasa. Urmînd un noi demers civilizator, cît și un alt eșec...
.
Repet: nu susțin așa reproșuri, cărora, dacă sînt aduse de alții, le-aș putea aduce multe observații.
Dar găsesc întrucîtva aplicabilă ideea în cazul acelui perete cu plăcuțe omagiale, amenajat în preajma izvorului de sub refugiul Coștila (Bucegi).
La origine, acel gen de columbar simbolic a fost ideea lui Niculae Baticu. Și pe care îl prelua din munți vestici, unde înălțimile nu găzduiesc cruci, precum la noi - numele dispăruților în accidente de acolo fiind pomenite pe plăcuțe sobre, amplasate într-un loc la baza unei zone.
La noi, demersul a alunecat la scurtă vreme în direcția vechilor obiceiuri.
Pornindu-se de la ceea ce trebuia să fie o excepție, a lui Cezar Vărgulescu (m. 1985, ce putea fi pomenit în cel mai bun caz la mii de kilometri distanță, în Himalaya), au început să fie amintiți curent oameni care nu au murit în Bucegi.
Zsolt Torok e unul dintre ei (dar și Eugen Rusu ori alții).
.
Altor rubedenii nici măcar asta nu le-a fost de ajuns, căci au ținut să pună o asemenea placă lîngă refugiul Coștila.
.
LA ACEEAȘI IDEE, din cartea M. Preda, îmi zboară gîndul privind eforturile pentru scrieri istorice mai serioase, în Carpați. Periodic apar însă oameni care, (eminescian zicînd) lustruindu-se finalmente pe sine, perie așteptările unei numeroase categorii umane.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu