Plănuiesc de un drum pe munte, sîmbătă.
Unul pe posibilitățile mele. Dar prin eternele locuri ce am la inimă.
Voi cum stați cu emoțiile, înainte de umbleturile prin abruptul montan?
La mine, de cînd mă știu, face inima bum-bum. La figurat, dar cu tensiune nervoasă în tot corpul.
E pe acolo teamă, dar și o fascinație aproape de dureroasă de locurile în care urmează să pătrund.
Nu-i ceva nou.
Îmi aduc aminte de nopțile din urmă cu decenii, în care urmam să iau trenul spre Bușteni.
Cam la fel (fi-ne-ar senzitivitatea a naibii!).
PS
Ce chestie...
Organizarea socială descurajează exprimări în genul celor de mai sus, în favoarea celor pomenind de oameni frumoși, cu steag național în vîrful cutare...
Plastic zis, te trage ața.
Nu neapărat spre rupt gît (deși nu poți face vreun pariu, cum că nu), cît spre locuri fără de care nu poți... trăi.
Pe felie, aș zîmbi cu gura pînă la urechi, să mă trezesc pe la 80 ani cioranian... Adică șezut-am toată viața cu gînduri negre (ca mai sus), dar scăpat-am întreg.
(„Dar cu Alzheimer, precum conu Emil...”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu