Petru Vignali (1907-?), participant la explorările grupului Țițeica din 1924

Și eu îmi am entuziasme pentru munte, fie ele și altele decît cele predate la școala vieții, cum că e bine să ne manifestăm în societate.

.
Multe dintre ele țin de istorie.
Iar asta din banalul motiv că divinul (nu în sens religios) apărut prin minte, la ideea acelor coclauri își dublează (ridică la pătrat?) intensitatea cind ia la braț faptul că s-a petrecut în trecut.
(resorturile or fi la fel, legat de viitor: cum vor arăta loc drag mie și oameni străbătîndu-l, peste 50 ori o sută de ani - deja mă furnică ceva nemaipomenit, la așa idee).
.
Pe așa fond, am un ceva la inimă (primus inter pares altminteri, la ce-i adunat acolo) pentru cei care au parcurs întîia oară un loc drag mie, și anume partea superioară a Văii Seci din Caraiman (Bucegi).
'Întîia oară' acela nu-i o afirmație foarte sigură (unul din acei pionieri însuși îndemnînd la prudență, pe felie), căci e posibil să-i fi precedat alții - nepomeniți pe undeva -, dar asta nu face decît să sporească încîntarea imaginării cum a fost cînd aceia, neștiuții, vor fi aburcat peste săritorile locurilor.

Cu lipsă totală de modestie zicînd, îmi închipui locul de cinste pe care îl va avea această postare, devenită articol, într-un viitor volum al subsemnatului. Nu o spun atît din vanitate, cît din aceeași plăcere a jocului cu imaginația.Așa mențiune este precum istoria adăugată încîntărilor montane din prezent. Le sporește..Poate, și mai la bătrînețe decît acum, m-aș apuca de bătut cîmpii (pardon, munții) de cum va fi arătat locul pe unde Cutărescu îndrăznea să pătrundă. Mă mai jucam cîndva, în floarea vîrstei, cu așa tip de idei, am și acum îngălbenitele hîrtii...(vezi PS1, nu atît legat de acele țidule, cît de măsura aplicabilă în acest tip de fanfaronadă) 

Primii de care se cunoaște că s-au aventurat în amonte de Brîul Portiței, pe vreun fir al Secii, sînt frații Țițeica. Dintre ei, Radu și-a pus pe hîrtie, în două locuri, impresiile (fie și fugare, după gustul meu).
Pentru că viața are și surprize frumoase, un însoțitor al lor din acea zi s-a dovedit nu neapărat un contur delicios pierdut în negura trecutului, ci și un om ceva mai palpabil, grație informațiilor ceva mai concrete despre dînsul. Și sosind la prima mînă, via fotografii din epocă ori înscrisuri ale sale.

E vorba de Petru Vignali (1907-?).
Și care publică (pentru șarm, folosesc prezentul, deși volumul a apărut mai de multișor, iar scrierea lui în sine fu și mai demult). Opul se numește „Popas în amintiri. România 1910-1974” (2016, editura Vremea).

În Memorii (numesc astfel, ca mai expeditiv, ceea ce au căpătat titlul de carte „Ascensiuni montane. oameni și amintiri” (ed. România Pitorească, 2016), Radu Țițeica îl pomenește pe Vignali alături de Ion Cantuniari, drept „excelent camarad de ascensiune, totdeauna bine dispus și gata să încerce orice traseu nou”. Însă detaliile i se opresc aici.
„La [liceul] Mihai Viteazul, din clasa a patra și pînă într-a șaptea am stat în bancă cu Șerban Țițeica, fiul faimosului matematician Gheorghe Țițeica, cu care m-am împrietenit și am rămas prieten pînă azi” (vezi alte detalii, șarmante foc, la PS2)
.
Petru (cazat altminteri cu familia în Bușteni) întreprinde în 1924 drumuri în abruptul Bucegilor, alături de frații Țițeica. De pildă în preajma sudică a Acelor Morarului. Cît și pe Valea Seacă a Caraimanului
Parcurgerea ultimei s-a făcut - în amintitul trio - în două etape. Întîi partea pînă la Brîul Portiței, iar ulterior, venind de această dată din Poiana Tîrlelor, de la brîu în sus (pe firul numit al Mortului, întrucît ceea ce au fost numite Hornurile mai tîrziu le-au pus probleme pare-se prea mari, acelor adolescenți)
Vignali spune că se mîndrește „și azi cu această performanță”, dar va zăbovi descriptiv pe o întîmplare care a precedat-o. Permite-ți să o redau in extenso.

.
Îmi plăcea să mă cațăr pe stînci [...] Nu existau pe atunci asociații de alpiniști cum sînt acum, cu instructori și echipament special: ne cățăram și noi cum puteam, și cum ne pricepeam. Odată, pe Valea Seacă a Caraimanului, era să mă curăț.
Eram cu familia la Bușteni în vacanța mare; plănuisem mai demult, împreună cu Șerban Țițeica [aveau, în acel 1924, 17. respectiv 16 ani], să cum prin Valea Seacă și să atacăm direct peretele Caraimanului pînă la Cruce. Dar pe la jumătatea văii se găsește un punct greu de escaladat: Săritoarea Mare [pare să fie vorba de a treia săritoare din Canion]. Cînd se topesc în primăvară zăpezile, spritoarea se transformă în cascadă, dar acum era seacă precum numele. Într-o dimineață am pornit de unul singur să caut o trecere peste săritoare [foarte posibil să mai fi ajuns, în prealabil, sub ea...].Am încercat mai întîi s-o ocolesc, prin pereții laterali pe care, ici-colo mai răsărea cîte o tufă de jnepeni. Ajunsesem aproape sus cînd m-am agățat de un colț de piatră ca să mă salt, dar colțul s-a desprins și eu am căzut pe spate; în acea fracțiune de secundă, am întins într-un gest reflex mîna ca să apuc ceva: și mîna mea a întîlnit o rădăcină de jneapăn. Dacă mîna mea nu întîlnea această rădăcină sau dacă aceasta ceda, mă făceam surcele.. Nu m-am lăsat totuși, am coborît și am pornit iar la atac pe alte căi. Săritoarea forma un jgheab drept, dar destul de adînc; l-am atacat după metoda alpiniștilor și de data asta am reușit. O săptămînă mai tîrziu am revenit cu Țițeica [Vignali pare să ignore aici pe Radu Ț.] și împreună am urcat Valea Seacă și peretele Caraimanului printr-o ulucă [viitorul Vîlcel al Mortului], pînă sus sub cruce...”.

.
Existau toate motivele pentru ca Petru să continue în anul următor asemenea întreprinderi, dar au intervenit circumstanțe independente de voia sa. Pe de o parte tatăl său, italian la origine, voia să se întoarcă definitiv în țara de obîrșie, fie și sub forma extinderii firmei de construcții pe care o poseda (alături de conaționalul Gambara) la Roma. Atîta tot că a intervenit o fatală leucemie.
În paralel, pleacă de la „Mihai Viteazul” (care abia se mutase în actualul local, din bd. Pake), din clasa unde se aflau Șerban și Nelu Cantuniari). După cum, Vignali e atras și de mare, unde întreprinde în 1926 cu o ambarcațiune de 8 metri, confecționată de un lotcar.
Apoi intervine interesul pentru fete (va fi un mare amator al sălilor de dans). Și uite așa istoria alpină îl scapă din vizor...
.
Ce-i drept, putem zăbovi asupra lui și din alte puncte de vedere, nu mai puțin interesante...
(va urma)

PS1
A recomanda/vorbi despre echilibru/măsură nu-i vreo garanție că stăpînim acel procedeu. Dar el tot este de urmat.
În consecință, legat de afirmațiile-mi din text (cele dintre paranteze drepte) este de spus că a te lăsa în voia valurilor interioare - de pildă cele reclamînd afirmațiile/îndrăznelile de acolo nu-i neapărat un lucru blamabil.
Totul este să intervină măsura.
Una stabilită de înțelepciunea celui în cauză.
Altfel, el are de pierdut.
.
PS2
Între alte scrise ale lui Vignali, ultra-savuroasă se află:

„Șerban Țițeica [cel din momentul scrierii Amintirilor lui Vignali] [...] este academician. Dar din fericire a rămas același golan de treabă care era și atunci la școală”