Nu as putea descrie muntele, mai exact nici nu as dori asta.
Aș spune doar ca m-am simțit nemaipomenit acolo. Și ca, acum, pot simți doar o sfera, din stomac spre mai susul toracelui. Cu o mică inflamare a capului. Plus dorință de a pune mîna la piept, ca în cazul emoțiilor ce răvășesc.

Dacă vreun altul, în fața unui așa spectacol, simte nevoie sa meargă și el acolo, foarte bine.
Recunosc însă că pe mine nu m-ar cuceri asa spectacol, mărturisit de vreun iubitor de munte. Mi-ar fi acolo invidie, poate și sentiment ca acel loc de cucerit e pîngarit de azi. Cît o fi amestecat aici complexul lui Oedip, e de cercetat.
(pînă să fie noțiune freudiană, ultima tarasenie se află parte din noi, de la Zeus încoace)

PS
Felicitări pozarului, pentru imagine, cît și lui Alexandru, ca ne-a semnalat-o.