Munte. Băgări în seamă. Ale mele.

Scrii, indiscutabil, frumos.

Altminteri aș avea niște observații, dar nu cred că îți vor pica bine. Căci așa e realitatea., Se încăpățînează să nu fie cum ne cade nouă bine.

Dincolo de plăcerile mersului pe munte, avem nevoie ca de apă de considerația celorlalți.
Situația cu pricina e tributară clișeelor cu trecere în viața socială, dar și stăpînului invizibil pe care l avem în interior. E vorba de inconștient.


Pe vremea când nu eram ghid montan și mergeam la munte strict în timpul liber, mult mai rar decât acum, trebuia să am o strategie ca să suport viața-dintre-ture.
În timp ce mă prefăceam că învăț integralele și Șirul Fourier la facultate, citeam în fiecare clipă liberă orice carte despre munte pe care o găseam în bibliotecă.
Tatăl meu, pasionat de natură, avea câteva sute de cărți (cam tot ce apăruse în România până la data respectivă, plus ceva volume în franceză și germană cumpărate de pe la anticariate). Fie că era monografie, fie că era ficțiune sau pur și simplu Ghidul Cabanelor, o devoram.
Aveam apoi pozele și diapozitivele părinților mei din anii 1960-1970. Ei le aruncaseră prin sertare, dar eu le-am scos la lumină și mi-am lăsat imaginația să zburde peste micile dreptunghiuri de hârtie din alte vremuri. Iar diapozitivele păreau atunci adevărate documentare pentru mine.
Apoi a urmat etapa mea superioară. A alpinismului, a skiului de tură, a expedițiilor. Dar eu am rămas pe loc, nu mi-am schimbat ’’strategia’’ mea deja consacrată.
Tot ca înainte, la birou în timp ce desenam în Autocad tot felul de case pentru alții, rememoram detalii din ture.
Nu rememoram, ci retrăiam. Mă hrăneam, mai exact.
În funcție de locul unde fusesem, hrana asta îmi ajungea mai mult mai mai puțin.
Era o senzație fizică, nu știu dacă pot explica mai bine. În orice caz, se epuiza la un moment dat și atunci trebuia să îmi iau doza de munte cât mai curând.
În vremurile din urmă, când petrec pe munte 4-5 zile pe săptămână, a intervenit rutina, ca în orice activitate repetitivă. Dar blazarea, plictiseala care însoțesc deseori rutina au rămas departe. Sau poate s-au rătăcit pe drum.
Am făcut acest (prea lung) preambul pentru a vă sugera un exercițiu mintal util, poate, în perioada asta de inactivitate.
Cu siguranță fiecare are o tură, o excursie, o expediție care a fost un punct de cotitură sau măcar un reper solid.
După ce am făcut toate cumpărăturile, după ce am dus cățelul afară și am terminat cartea pe care o citeam, hai să nu deschidem ușa unui început de depresie, hai să retrăim un pic o ieșire în natură deja trăită.
Pas cu pas, storcând fiecare detaliu, reiterând orice emoție, practic transpunându-ne încă o dată atunci, acolo. Ne pot ajuta fotografiile și însemnările de atunci.
Nu vom simți, poate, mirosul ierbii, asprimea stâncii pe mâini sau foșnetul zăpezii sub schiuri, dar cu siguranță vom zâmbi la amintirea unui loc în care am fost fericiți.
Locul acela, Muntele, e tot acolo. O fi clișeu sau nu, dar el ne așteaptă să revenim vindecați. Vindecați de tot ce acum pare nevindecabil.


De ce oare părinții nu mai privesc acele imagini de prin sertare, care te entuziasmează pe tine (sau barim așa afirmi)?
Asta apropo de I don't need therapy.