Felii de viață [scrise din 5 octombrie 2019]

Minerva Vincze, soția răposatului Zsolt Torok, își manifestă (într-un mesaj) nemulțumirea față de niște recente zise ale subsemnatului.
Întrucît inclusiv ]n mine sălășuiește un copil mic, m-am tulburat inițial, îndeosebi de vorbele din final, cele cu ocolitul...

”Bună ziua! Nu știu de unde atâta ură și reproș pt mine/noi. Nu ne cunoaștem și cred că e bine să rămână așa. Vă rog să ne ocoliți mai bine”

Apoi am privit cu atenție, pe acolo. Pe pildă acuza de ură.
Dincolo de faptul că acuzatorii de ură nu mi s-au părut nicicînd dați afară din casă de opusul acesteia.
Al urii.

Vînturarea unei ala vorbe pornește din ce a învățat acela în mediul lui de formare. Iar de aici e de stabilit ce a deprins primordial acolo, legat de ea. 

Că nu e bună, ori că vreun adversar poate fi tulburat (în interesul nostru, firește...) prin vînturarea ei.

Un subiect paralel voi aborda într-o viitoare postare, mai exact legat de un panou publicitar Mihai Șora.

Dincolo de sistemul tras-săgeata dar ne-meditat ce se va întîmpla pe urmă (aflîndu-ne în iluzia că l-am dat gata pe acela, respectiv că el nu va replica ), nu îmi pare că aceia sînt atenția la ce vîntură. Esențial este să se manifeste, la presiunea inconștientului, iar totodată cu mijloace sugerate cam tot (exclusiv) de pe acolo.
Zic asta observînd ce lucruri neplăcute pasc asemenea acuzatori (să zicem) de ură.

Una la mînă, acolo poți spune că „Daaa, eu urăsc / Mă înnebunesc mamițo, c]nd urăsc pe careva!”.
Apoi, apoi poți da detalii, Despre ură. Ori cum urăști matale (în cazul posesorilor de minte plus condei, spectacolul e garantat).
Totodată poți anunța pe acela că, fie și punînd la zid ura, nu scrie nicăieri că el însușți nu-i poate fi (sau este deja) supus statornic.

DINCOLO DE TOATE ASTEA, e de văzut de unde pleacă iritarea cuiva ca dna Vincze, a unui om normal în general.
Lucrurile-mi îmi par simple. Și-mi cer scuze dacă folosesc explorator două idei la care am mai făcut trimitere în ulimul an.

Pentru a supraviețui sub soare, avem nevoie de satisfăcut două nevoi interioare. Eliberarea agresivității, respectiv a nutri sentimentul că ne aflăm superiori semenilor. Și care-s legate.
Mai exact, dacă nu ajungi Lider maximo (și de unde te poate păli ideea a lua gîturi din senin), stai mai cumințel cu parul, cînd te știi pe-o treaptă socială/valorică superioară.

Este drept că așa poziție nu se poate atinge lesne. Or chiar șia tunci, oi fir ealmente ceva mai sus, însă destui din jur nu ne recunosc de șefi (întrucît ei au treabă, respectiv alimentează același tip de preocupări, în ei).
Prin urmare, ne confecționăm un cocoon. O zonă safe. Unde nu ne agresează/tulbură nimeni, iar în acelai timp putem modela plastilina iluziilor după cum ne vin mai bine.

În cazul tipilor singuratici, ca subsemnatul, acțiunea are loc pe măsură. Adică acel cocoon te cuprinde doar pe tine. La inșii sociali, e nevoie de un grup, ai cărui membri să spună: „Sîntem nemaipomeniți!”.

Pentru că-s oameni, aceia se află pe trepte valorice: mai șefi ori mai de rînd, în funcție de contribuție la grup, respectiv de vechimea pe-acolo).

Ce face doamna Vincze, cred eu, intră în așa categorie. A cocoon-ului convenabil.

Partea proastă cu așa organizări este că se află tare vulnerabile, la idei contrarii ce sosesc din exterior. 

Îndeobște nu se bagă însă nimeni, a spune în acel colțișor că unu și cu unu nu fac trei. E o trăsătură a umanității (barim a celei așezate), de a nu-ți băga nasul în iuiile altuia, mai ales cînd celălalt stă și el în banca lui (necontraciz]ndu-ne că doi ori doi fac nouă - după cum dorește cu ardoare sufletul.

Pe așa fond, doamna cu pricina îți poate ține netulburată discursurile.
Apar însă și semeni-accident, care își bagă nasul în religia acelui loc.

Teoretic, este un lucru mai mult decît urît din partea intrusului, dar îndeobște o dată acela nu bate cîmpii. Altfel, nici nu ar irita (dac-ar spune că trei ori trei fac paișpe, s-ar alege doar cu rîs din partea inoportunaților).

Legat de acele lucruri juste susținute spre cocoon de către străin, virulența lor este direct proporțională cu nerealismul lucrurilor roze vehiculate de respectivul grup. Bineînțeles că acela poate fi tras de urechi, cum că e animat de frustrări. oftici și alte alea... Dar acolo există riscul - pomenit mai sus legat de ură - ca acela să zică „Daa, așa e...!”, ba și să se-apuce a da detalii, cum i-s.

Însă cele pomenite în postare se află valabile. Mai exact despre firea umană.