[9 februarie] Munte. Istorie. Uman. . Îmi lecturez propriul op.

Munte.
Istorie.
Uman.

Îmi lecturez propriul op.
Cum era de așteptat (și îmi producea deja temeri) există ceva erori dactilo - pentru care îmi cer scuze la finalul volumului. Și care decurg din inevitabila neatenție, a cuiva nevoit și să centreze, și să dea cu capul.
O să mă întrebați de ce nu am angajat un corector profesionist (pe la unii amatori a ajuns, în decursul timpului). Păi nu am avut bani. Abia am avut cît să plătesc tipărirea a o sută de exemplare. Nu s-a oferit nimeni să mă ajute cu bănet, iar aici poate că e normal, la ce gură a dracului posed.

Inevitabil am depistat și unele erori de argumentație (eu fiind foarte critic inclusiv cu mine însumi...). Dar coeficientul lor este extrem de redus.
La chestiune există oarecare problemă. Materialul intra în asemenea finețuri / nișă încît și să vrei nu găseai vreun altul, cu care să discuți despre falsa ascensiune lui X, de la anul lui dracu-n praznic. Bafta-mi este că volumul e caracterizat atît de finețuri, cît și de volum - în fața cărora o minte normală nu se va prinde de eventualele scăpări.

A EXISTAT ȘI O PARTE FRUMOASĂ A LUCRURILOR.
În acea independență, am putut galopa precum mustangul prin preerie. Drăcos, însă atent a nu da cu copitele-i în vreo piatră a minciunii (personale).

Tot timpul am avut în minte paralelă cu persoana și cărțile lui Niculae Baticu. Cu ochii la stilul dumnealui m-am format, în melanjul final intrînd (firește) și particolerul meu. Spre deosebire de dînsul însă, eu nu am avut opreliști. De cenzură, de amiciții, de bun-simț al octogenarului cuminte care era dînsul în deceniul nouă. Și care, foarte probabil, nu și-ar fi permis nici azi, să zicem, materialul meu despre simpaticul Alexandru Beldie. Ori cel despre mînăstirea așa-zis Caraiman).

Mai am o problemă.
Prietenul Dan Burlac vrea să lanseze cartea la o manifestare a lui.
De chiu de vai, pe cînd am mai vorbit în public, aveam în față un mediu familiar (să zicem la Floarea de Colț). Acolo, la „Brașov sau Bușteni”, respectivii îmi vor fi natură străină (iar la sensibilități precum a mea, asta contează - căci risc să devin cel puțin arogant).
Mai mult de atît, se poate ivi vreun fan ofensat, al celor pe care nu-i vorbesc de bine, în finalul lui „Sus la munte...”.

Aici mă alint un pic, întrucît, după un moment al descumpănirii, mă aflu precum peștele în apă, la așa situații.

Totodată, ce să le spun drept speech? Dacă mă sondez, îmi vine să tratez lucrurile în cheia persoanei paria care mă aflu. Aceea care nu se află într-un grup. Iar pe deasupra i se pare că aceia din grupuri îl privesc nașpa (pentru amănunte ale ultimei noțiuni, a se consulta psihanaliza).

Le-aș spune, cu riscul ca aceia să mă ia finalmente cu pietre, că una din caracteristicile traiului în grup este toleranța la unele incorectitudini. De pildă acelea care fac bine la sufletul colectiv, respectiv crează ascendent față de alte grupuri.

Trecînd încă o dată în extrema opusă a lucrurilor, oare un ins social, la locul lui, ar fi făcut pasul (unii spun că mare) executat de cartea domnului Paria de care pomenesc mai sus?

Închei optimist.
„A-ți gestiona contradicțiile e un lucru obositor, dar și extrem de util”
.
PS
Dan Burlac m-a scăpat de grijile de mai sus, renunțînd să mă mai invite la manifestarea lui.

Metaforă fiind aici funcționarea becului.