Despre munte (și nu numai), de la mintea-mi

Poate am mai zis-o.Dacă aș alege un fond sonor pentru baterile-mi de cîmpi, ar fi „Cintic-Lu a Cucuveaua-lliei” (Phoenix) ori „Waiting For The Worms”. Aceasta pentru că ele curg ne-uniform/neașteptat. Parcurs căruia îi este tributară și ieșirea ideilor, din minte.

Zilele astea mă întîlnesc des cu un membru al cercului „România Pitorească” (revista omonimă, respectiv spiritul ei).
Auzisem eu că dumnealor pun de-o ediție critică Radu Țițeica (înaintaș montaniard, 1905-1978), dar am zis că e glumă. Glumă e în continuare, chit că oamenii se țin de treabă, adunînd de pildă scrisorile acelui alpinist (le-am oferit și eu, pe cele ce rămăseseră la mine). Și dorind a scoate o-ceva cu reproduceri ale unor așa scrise.

Iar din acest punct ne lovim de ideea îndrăznelii.
Omul normal, din n motive, servește semenilor (după a cărora considerație, poate și bani, umblă...) ceea ce vrea să audă acela. Și anume povești.
Acestea, prin definiție, au nevoie de puțin contact cu realitatea. Și preferînd o idee vagă, în jurul căreia se brodează din vorbe. Cu toatele alcătuind un ceva asemănător cîntecului de leagăn.
Pe așa fond, iar deprinderile fiind foarte vechi, greu a naște idei proprii, în baza a ce știi. Cu atît mai puțin a cerceta după 'cărămizi' noi', iar apoi a purcede la ridicare de vreun 'zid' nou.
Prin urmare, mă aștept la producții din categoria celor însoțind Memoriile lui Radu Țițeica, de acum cîțiva ani.

**

Unghiurile noi...
Acum vreun an, Alexandru Floricioiu (decedat între timp) era ridicat în slăvi. Între altele urîndu-i-se La mulți ani. Nimeni nu-i observa privirea, de ins pe buza morții.
Că veni vorba, se află totuși multă depărtare între mai-tinerii elogiind un așa senect, și ce simte acela, asupra vieții/realității... Se înțelege că nu e treabă simplă a încerca să-l simți (cu atît mai puțin să bați toba socialmente), dar parcă nu-i totuși o treabă, să ne aflăm la ani lumină, de aceia.

Asemănător, un at alpinist (tot brașovean) e omagiat zilele acestea. Face trei sferturi de veac. Și privirea aceluia are nițel mesaj special...
În juru-i, alții cîntă melodia tinereții (sau barim a maturității).

Acuma, mărturisesc spășit că unde ale Plecării simt uneori și în proprii-mi ochi. N-s un moment frumos... Dar parcă tot nu aș fugi, de subiect. De realitate.

La chestiune, am mereu drept punct de reper un alt înaintaș. Niculae B. pre numele său.
Este drept că dumnealui, prin natura cursului vieții, dăduse nas cu neplăcuta Doamnă. Prin închisoare, de pildă. Iar asta l-a făcut mai avizat, mai călit pentru cele ce i-au venit la senectute.
Dînsul avea alt gen de ochi, pe la 75 ani și apoi. De unde bănuiala că cei doi, pomeniți mai sus de tot, evitaseră (poate pentru că se aflau oameni) acel subiect. Inclusiv neagreînd un mers la biserică, pentru un împăcat - dacă se poate echilibrat - cu viitorul (cum proceda NB).

O să mă întrebați aici dacă ateul carele mă aflu merge la biserică, în scopul pomenit. Nu. Căci firea primită cadou la naștere m-a trimis pe alt drum.
În paralel,simt nevoia să precizez, nu știu cum voi proceda mai încolo. Ce gagarisiri, disperări și canossisme (de la Canossa) mă vor cuprinde...