Nu am reușit să-mi fac vreun zeu, în ale muntelui...
Superhombre 26 februarie la 12:04 ·
După o călătorie ca-n povești între Timișoara și Brașov, de patru ore și jumătate și fără nicio pauză de pipi (una din multele condiții ca să devii copilotul lui Horia e că trebuie să te țină vezica) am ajuns cu două minute înainte de finalul filmului nostru, suficient timp să vizităm toaleta, să bem apă, să ne sunăm soțiile și să-și termine Horia povestea începută la Timișoara. Am fost bucuroși că Superhombre a deschis Alpin Film Festival de la Brașov. Mai mult, am fost încântați de publicul brașovean, așa că am stat de povești mai mult de o oră cu cei peste 550 de spectatori care au venit la proiecție. Mulțumim Brașov și Alpin Film Festival pentru căldura cu care ne-ați primit, sperăm să revenim!
Un pic apropiat unei asemenea situații, am privit memoriile lui Niculae Baticu (1981) - și care au avut neclaritatea ideală (aveam să-l cunosc pe autor abia peste doi ani), pentru a confecționa ceva cît de cît apropiat unui idol.
De fapt nu a fost idol.
Principalul sentiment produs de acea adeziune a fost un fel de căldură sufletească ce-mi sosea de acolo, respectiv un fel de evadare/acces în anii interbelici de care vorbea Baticu.
Pe urmă, după ce l-am cunoscut pe nea Nae, lucrurile au căzut cu picioarele pe pămînt, dar în sensul unor foloase interioare practice. Ale unei dezvoltări (de care, culmea ironiei, îmi far a face mare haz tocmai aceia care nu sînt marcați de așa ceva!).
**
La acest stadiul al discuției, cercetez cît mi-a dat nea Nae, din ce nu privisem de la tatăl meu.
Nu i-aș ultimului vreun reproș, că nu mi-a oferit cele găsite la mentorul meu din anii 80. la o adică, dacă m-am aflat m-am aflat interesat/atras de etapa ce am parcurs-o alături de el a fost datorită celor primite anterior (și deloc puține) de la tata.
Tot aici simt nevoia să precizez că relația cu NB nu a excelat în căldură (cum nu fusese nici cu old Ordean) însă oarece paradox face ca abia în așa situație să fi existat rezonanță. Un amic V. Petrușca avut-a cu dînsul apropiere mai caldă, dar nu știu de ce simt eu (cu ne-modestia aferentă) că relația-mi cu nea Baticu a fost mai propulsatoare, într-un viitor viu.
**
Privesc în paralel spre postarea alăturată / din link.
Se află oameni stimabili acolo, dar nu cred că lucrurile merg înainte prin așa gen de adunări, de adulare a unei statui (altminteri înțeleg perfect nevoia de asemenea zeități, pentru confortul personal).
În același timp, recunosc a poseda spre dumnealor tot felul de porniri greu avuabile îndeobște, cum ar fi invidia că eu nu-s acceptat în așa mediu.
Și măcar dacă ar fi asta cea mai deocheată idee pe care v-o supun urechilor... Nu pot fi admis acolo întrucît mă aflu prea doritor să domin.
Pentru asta nu voi ajunge nici între membrii CAR.
Asta e. Ne avem cruce (inclusiv ateii), de dus...
Principalul sentiment produs de acea adeziune a fost un fel de căldură sufletească ce-mi sosea de acolo, respectiv un fel de evadare/acces în anii interbelici de care vorbea Baticu.
Pe urmă, după ce l-am cunoscut pe nea Nae, lucrurile au căzut cu picioarele pe pămînt, dar în sensul unor foloase interioare practice. Ale unei dezvoltări (de care, culmea ironiei, îmi far a face mare haz tocmai aceia care nu sînt marcați de așa ceva!).
**
La acest stadiul al discuției, cercetez cît mi-a dat nea Nae, din ce nu privisem de la tatăl meu.
Nu i-aș ultimului vreun reproș, că nu mi-a oferit cele găsite la mentorul meu din anii 80. la o adică, dacă m-am aflat m-am aflat interesat/atras de etapa ce am parcurs-o alături de el a fost datorită celor primite anterior (și deloc puține) de la tata.
Tot aici simt nevoia să precizez că relația cu NB nu a excelat în căldură (cum nu fusese nici cu old Ordean) însă oarece paradox face ca abia în așa situație să fi existat rezonanță. Un amic V. Petrușca avut-a cu dînsul apropiere mai caldă, dar nu știu de ce simt eu (cu ne-modestia aferentă) că relația-mi cu nea Baticu a fost mai propulsatoare, într-un viitor viu.
**
Privesc în paralel spre postarea alăturată / din link.
Se află oameni stimabili acolo, dar nu cred că lucrurile merg înainte prin așa gen de adunări, de adulare a unei statui (altminteri înțeleg perfect nevoia de asemenea zeități, pentru confortul personal).
În același timp, recunosc a poseda spre dumnealor tot felul de porniri greu avuabile îndeobște, cum ar fi invidia că eu nu-s acceptat în așa mediu.
Și măcar dacă ar fi asta cea mai deocheată idee pe care v-o supun urechilor... Nu pot fi admis acolo întrucît mă aflu prea doritor să domin.
Pentru asta nu voi ajunge nici între membrii CAR.
Asta e. Ne avem cruce (inclusiv ateii), de dus...
PS1
Am izbutit să mă cert și cu Viorel Nicolaescu, acum niște luni (la o adică, nu mi-aș face vină excesivă,pur și simplu a fost acolo eterna ciocnire între spiritul Ordean, și al unui om comme il le faut). Cînd vorbește (într-un recent interviu) de persoanele pe care le-a stimat (mai exact despre Nae Moldovan), Viorel o face domol. Cred că nici în fața unei săli nu ar pica în ditirambi.
Ce chestie... Dacă stau să mă gîndesc, se cade rar (deloc?) în literatura noastră montană, la sentimente umane, către alt seamăn. Fie și domoale.
Nu se face întrucît, cred eu, intimitatea reală a amiciției cu un om ține de trai doar tu cu acela, iar în paralel asta poate naște invidii celor din public.
Poate mă înșel, dar nici nu am văzut tratate apropieri reale (nu livrești) între oameni, în categoria de cărți de care spuneam.
PS2
Dacă ”Sus la munte, la izvor” s-a nimerit aproape în condiția samizdatului (acea categorie de scrise care circulau semiclandestin în țările est-europene ale anilor 80), un volumaș adunînd scrieri ca aici ale subsemnatului va prelua din start acea condiție.
Iar asta nu pentru că vor privi chiorîș autoritățile spre el, ci pentru că se află mai mult decît de nișă. Iar în paralel autorul nedorind - și contrar unui motto cu tradiție în lumea culturală (al librăriei Hachette) - să semene în cele patru zări.
Am izbutit să mă cert și cu Viorel Nicolaescu, acum niște luni (la o adică, nu mi-aș face vină excesivă,pur și simplu a fost acolo eterna ciocnire între spiritul Ordean, și al unui om comme il le faut). Cînd vorbește (într-un recent interviu) de persoanele pe care le-a stimat (mai exact despre Nae Moldovan), Viorel o face domol. Cred că nici în fața unei săli nu ar pica în ditirambi.
Ce chestie... Dacă stau să mă gîndesc, se cade rar (deloc?) în literatura noastră montană, la sentimente umane, către alt seamăn. Fie și domoale.
Nu se face întrucît, cred eu, intimitatea reală a amiciției cu un om ține de trai doar tu cu acela, iar în paralel asta poate naște invidii celor din public.
Poate mă înșel, dar nici nu am văzut tratate apropieri reale (nu livrești) între oameni, în categoria de cărți de care spuneam.
PS2
Dacă ”Sus la munte, la izvor” s-a nimerit aproape în condiția samizdatului (acea categorie de scrise care circulau semiclandestin în țările est-europene ale anilor 80), un volumaș adunînd scrieri ca aici ale subsemnatului va prelua din start acea condiție.
Iar asta nu pentru că vor privi chiorîș autoritățile spre el, ci pentru că se află mai mult decît de nișă. Iar în paralel autorul nedorind - și contrar unui motto cu tradiție în lumea culturală (al librăriei Hachette) - să semene în cele patru zări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu